• Ultimele stiri
• O mână întinsă pentru refugiaţii din România
• Rugăciune pentru biserica persecutată
• Islamiştii din Balcani, finanţaţi din Arabia Saudită
• Violențe intercofesionale în Nigeria.

Am ajuns cu bine aici, luni (16 august) la amiază. Am făcut un drum de 6 ore într-un autobuz aglomerat, în care eram singurul alb (evident!). 6 ore în care am ascultat în continuu rugăciuni, incantații islamice monotone, și în care mă gândeam ce-o să fac fără bagajele mele, pe care AirFrance a considerat ca e mai bine sa le lase în Paris pentru 3 zile. Poate dacă nu ar fi trebuit să aștept aceste zile nu m-aș fi bucurat atât de mult de hainele proprii, curate, de gelul de duș și de laptop.
Nigerul, cum îl vad eu, nu s-a schimbat deloc. Chiar dacă seceta face multe victime, de la Niamey până la Galmi nu am văzut așa de multe semne ale ei. Nu am văzut muribunzi cerșind mâncare, și nici carcasele vitelor moarte pe marginea drumului. Din loc în loc, soseaua era ruptă datorită ploilor torențiale din ultima lună. Seceta și foametea sunt însă marea problemă a estului țării, la 300-400 km de aici.
Galmi nu s-a schimbat nici el, cu aceiași oameni, aceleași obiceiuri. Aceeași stradă aglomerată, mulți oameni pe marginea ei, așteptând să treacă ziua de post (lumea islamică e în perioada Ramadanului acum) sau pe cineva să cumpere produsele pe care le vând; capre, măgari care transportă bidoane cu apă, motociclete, camioane aflate în tranzit. Toata lumea te salută politicos, vrea să știe ce mai faci.

Mă bucur că am întâlnit mai mulți misionari pe care i-am cunoscut anul trecut aici. Readaptarea la viața din Africa mi-e mult mai ușoară cu ei.
Am casa mea proprie, și condițiile de care mă bucur în ea sunt deosebite (camera de zi cu un birou, fotoliu, masă, și tot ce e necesar pentru bucătărie, o baie și un dormitor). Am și internet, dar merge foarte greu. Îmi ajunge însă pentru e-mailuri, messenger și știri. Penele de curent sunt foarte frecvente, și fără ventilator căldura devine insuportabilă.

Am început munca încă de a doua zi (marți). A început sezonul malariei, așa că în spital abia te mai poți strecura prin aglomerație.

Dimineața la 7.15 facem vizita pacienților internați, le ajustăm tratamentele, apoi mergem la ambulator, unde internăm rapid copiii cei mai bolnavi. Urmează o pauză de jumătate de ora, timp în care în ambulator se predică Cuvântul lui Dumnezeu, apoi revenim iarăși la consultații. Consultațiile se fac într-un ritm amețitor. Camera, în care lucrăm 2 medici, e plină de mame care își aduc copiii pe brațe, să caute vindecare pentru ei. De multe ori sunt situații disperate, cazuri în care nici nu mai punem întrebări și nici nu mai consultam prea mult, ci îi luăm și îi ducem pe loc în spital, să le dăm de urgență medicamentele. Asta e o problema majoră aici, că vin foarte târziu la medic, și atunci situația lor e foarte gravă, iar medicamentele își fac foarte greu efectul.
Ieri (sâmbătă) am fost de gardă. A fost prima oară când am fost cu adevarat pe cont propriu. Am stat de dimineața până seara târziu în spital, am consultat mulți copii, am internat pe mulți dintre ei, pe unii i-am trimis cu medicamentele acasă din cauza lipsei de paturi. Cred că niciodată n-am avut așa o pace și o bucurie ca ieri seară, când, după ce m-am întors acasă, aveam sentimentul lucrului bine făcut și terminat. Am o mare bucurie în special cu un caz. E un copil în comă, din cauza malariei care i-a afectat creierul, și care face convulsii. Pur și simplu nu pot să îl las pe mâna asistentelor. Ma duc frecvent și îl vizitez, să văd ce mai face, mă asigur că primește bine dozele de sedative și de antibiotice. Văzând că vin așa de des la el, mama lui m-a întrebat dacă va muri. I-am spus că boala lui e foarte grava, și că poate muri, însă se poate de asemenea ca el să trăiască. Nu trebuie să-l lăsăm, ci trebuie să sperăm, să ne rugăm și să luptăm pentru el. I-am zis că o să mă întorc să ma rog pentru el, și așa am făcut mai târziu, când eram singur. M-am dus și am luat mâna lui în mâna mea, și apoi m-am rugat în sinea mea, în liniște. Când am încheiat, mama avea un zâmbet mare pe față... și era bucuroasă, mi-a mulțumit. „Nagode, gaisuwa!!!” Copilul (Issifou) este în stare foarte gravă, totuși, dacă Domnul va voi, va trăi. Tocmai am vorbit cu un medic pediatru care mi-a povestit câteva cazuri asemanatoare cu al lui, care au supraviețuit. Cred că se poate. Și mă bucur mult că încă trăiește.

Au murit 2 pacienți ieri, în garda mea. La unul din ei mă așteptam și nu puteam face mai mult, însă la celălalt, o fetiță de aproximativ 5 ani, nu. Se întâmplă frecvent aici, dar nu vreau să mă obișnuiesc cu situația asta.

Chiar dacă sunt bucuros și împlinit după prima mea gardă, în același timp simt multe neajunsuri, frustrări și tristețe. Se poate mult mai bine. Și mă rog Domnului ca atât cât sunt aici să pot da tot ce am mai bun.

În rest (putinul rest), mai merg prin sat, mai vizitez prietenii. În Galmi viața merge înainte. Oamenii își fac rugăciunile la 5 în fiecare dimineață, postesc, se roagă iarăși, se ocupă de treburile familiei, și tot așa în fiecare zi. Eu încerc să învăț mai mult hausa, și ar fi o mare realizare pentru mine dacă aș ajunge să comunic singur cu ei. Uneori nu am nevoie de translator în discuțiile medicale cu pacienții, însă acestea sunt conversații limitate. Vreau să pot vorbi pe limba lor despre orice, să pot vorbi despre Dumnezeu, să împărtășesc.

Înainte de a încheia cu mai multe motive de rugăciune, vreau să mulțumesc tuturor care m-au încurajat și m-au sustinut ca să ajung în Galmi. Mă simt nevrednic și cu adevărat onorat să lucrez aici. Și sunt Și împlinit în acest har.

Mulțumesc și celor care se roagă pentru Niger, pentru foametea de aici, pentru Galmi, pentru pacienți și pentru mine. Suntem binecuvântați să fim în aceeași lucrare.

Rugați-va pentru:
- problemele cu apa în Galmi. De 2 zile s-a stricat pompa de apă, care alimentează spitalul și întregul sat. Oamenii din sat cauta deja surse alternative de apă, iar spitalul și misionarii au încă rezerve pentru aproape 2 zile, și sperăm ca totul să se rezolve între timp;
- starea mea spirituală;
- pacienții din spital. Cazurile sunt disperate, oamenii au nevoie de Dumnezeu. Suntem încă la începutul sezonului de malarie, deci probabil că ce e mai greu urmează să vină;
- să pot învăța hausa, engleza și franceza;
- foametea din Niger și cum să folosesc banii pe care i-am primit de la frați și surori. Aici nu e foamete, dar vedem multe cazuri grave, și nu știu încă ce să fac cu ei. Aș vrea să merg în zona de secetă, însă mai multe ambasade au avertizat că există riscuri mari pentru călători în acele zone.
- sănătate, putere de muncă, voința de a da tot ce am mai bun. Inspirație pentru lucrarea de licență, care va fi despre Galmi.
- urmatoarea mea gardă, de joi.
Pentru studenții la medicină, medicii, asistenții medicali și ceilalti care vor să se implice, este întotdeauna loc.
Vizitați http://www.sim.org, http://www.galmi.org.
Pentru donații, scrieți-mi. Sper să rezolv cu un cont în care se pot pune bani din România.

Dumnezeu să fie slăvit, în toate, și El să vă binecuvanteze!

„Căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit” (Fapte 4.20).

În Hristos,
Emanuel Condria

P.S: Din cauza conexiunii slabe la Internet, îmi va fi foarte greu să trimit fotografii, dar voi încerca.