Familia bogată

Niciodată nu voi uita Paştele din anul 1946. Aveam 14 ani, sora mea mai mică, Ocy, avea 12, iar sora cea mai mare, Darlene, 16. Locuiam acasă cu mama şi noi, cei patru, ştiam cum e să trăieşti în lipsuri.

Tatăl meu murise cu cinci ani în urmă, lăsând-o pe mama să crească cinci copii şcolari fără nici un ban. Până în 1946 surorile mele mai mari s-au căsătorit, iar fraţii mei au plecat de acasă.

Cu o lună înainte de ziua de Paşte, pastorul bisericii noastre a anunţat că se va face o colectă specială de Paşte pentru a ajuta o familie săracă. El a cerut tuturor să economisească şi să dea cu mărinimie.

Când am ajuns acasă, am început să vorbim ce putem face. Am decis să cumpărăm 23 de kilograme de cartofi şi am mâncat din ei timp de o lună. Aceasta ne-a permis să economisim 20 de dolari din banii care erau pentru legume, pentru a avea la colectă.

Apoi, ne-am gândit că, dacă ţinem luminile stinse cât mai mult timp posibil, am economisi bani din factura la curent pentru acea lună. Darlene a muncit la curăţenie în casă şi în curte la cât mai mulţi aveau nevoie şi amândouă am lucrat ca îngrijitoare de copii pentru cât mai multă lume. Pentru 15 cenţi, am putut cumpăra suficiente şervete de bumbac pentru a face trei suporturi pentru ulcioare în valoare de un dolar. Am adunat 20 de dolari din vânzarea suporturilor pentru ulcioare.

Săptămâna aceea a fost una din cele mai frumoase din viaţa noastră. Am numărat banii în fiecare zi să vedem câţi bani am strâns. Noaptea, obişnuiam să stăm pe întuneric şi să vorbim despre cât de bucuroasă va fi familia săracă să primească banii pe care biserica urma să îi ofere. În biserică aveam în jur de 80 de oameni, aşa că ne-am gândit că, indiferent câţi bani am avea să oferim, colecta va fi sigur de 20 de ori mai mare. La urma urmei, pastorul a amintit tuturor, în fiecare duminică, să pună deoparte pentru colecta de binefacere.

În ziua dinaintea Paştelui, eu şi Ocy am mers la aprozar şi i-am cerut patronului să ne dea trei bancnote de 20 de dolari şi una de 10 în schimbul mărunţişului strâns.
În acea noapte am fost aşa de entuziasmaţi încât cu greu am putut adormi. Nu ne păsa că nu vom avea haine noi pentru Paşte; aveam 70 de dolari de oferit pentru colectă. Aşteptam cu nerăbdare să mergem la biserică!

În acea dimineaţă de duminică ploua. Nu aveam umbrelă şi biserica era la aproape 2 km depărtare de casă, însă nu ne păsa cum urma să ajungem acolo. Darlene avea carton în pantofii ei pentru a astupa găurile. Acesta s-a rupt şi ea s-a udat la picioare. Însă eram bucuroşi în timp ce stăteam în biserică. I-am auzit pe unii tineri vorbind despre fetele Smith că purtau aceleaşi rochii învechite. M-am uitat la ei şi la hainele lor noi, însă m-am simţit bogată.
Când colecta s-a strâns, noi stăteam pe al doilea rând din faţă.

Mama a dat bancnota de 10 dolari, iar noi, fiecare din fete am pus o bancnotă de 20 de dolari. De obicei când ne întorceam acasă de la biserică, cântam tot drumul. La prânz mama ne-a făcu o supriză. Cumpărase un cofraj de ouă şi am servit ouă cu cartofi prăjiţi!

Mai târziu, în acea după amiază, pastorul ne-a făcut o vizită cu maşina. Mama s-a dus la uşă, a vorbit cu el puţin şi apoi s-a întors cu un plic în mână. Am întrebat ce este, însă nu ne-a spus un cuvânt. A deschis plicul şi a scos un teanc de bani. Erau şi trei bancnote de 20 de dolari, una de 10 dolari şi alte 17.

Mama a pus banii înapoi în plic. Am amuţit, ne-am aşezat şi am rămas cu ochii în podea. Într-o clipă ne-am simţit milionari, apoi săraci lipiţi pământului.

Noi, copiii, avusem o viaţă fericită şi ne părea rău pentru oricine care nu avea o mamă şi un tată şi o casă plină de fraţi şi surori şi unde nu veneau alţi copii în vizită mai tot timpul. Credeam că e plăcut să împarţi tacâmul cu cineva şi să te asiguri că aveam toţi furculiţa sau lingura, cum se întâmpla în acea seară. Aveam două cuţite pe care le dădeam de la unul la altul la oricine avea nevoie. Ştiam că nu aveam multe lucruri pe care alţii le aveau, dar nu m-am gândit niciodată că eram săraci. În acea zi de Paşte am aflat că eram! Pastorul ne adusese banii strânşi pentru familia săracă, aşa că trebuia să fim săraci!

Nu-mi plăcea să fiu sărac. M-am uitat la rochia mea şi la pantofii mei uzaţi şi m-am simţit aşa de ruşinată, încât nu am vrut să mă duc din nou la biserică. Cred că toată lumea a aflat că eram săraci! M-am gândit la şcoală!

Eram în clasa a noua şi eram prima din clasa mea, din cei peste 100 de elevi. Mă întrebam dacă ceilalţi de la şcoală ştiau că suntem săraci. M-am decis că aş putea să renunţ la şcoală pentru că oricum am terminat clasa a 8-a. Legea pe atunci cerea opt clase obligatorii.

Am rămas în linişte pentru mult timp. Apoi s-a făcut noaptea şi ne-am dus la culcare. Toată săptămâna aceea, noi fetele am mers la şcoală, am venit acasă şi nici una dintre noi nu a vorbit mult. În cele din urmă, duminica, mama ne-a întrebat ce vrem să facem cu banii. Ce fac oamenii săraci cu banii? Nu ştiam. Până atunci n-am ştiut niciodată că suntem săraci.

N-am vrut să mergem la biserică duminica, dar mama ne-a spus că trebuie. Cu toate că era o zi însorită, n-am vorbit pe drum. Mama a început să cânte, dar nimeni nu i s-a alăturat, iar după o strofă s-a oprit.

La biserică venise un vorbitor misionar. Vorbise despre credincioşii din Africa care construiesc clădiri din chirpici, însă au nevoie de bani pentru a cumpăra acoperişul. El a spus că 100 de dolari ar fi suficient pentru a plăti acoperişul unei biserici. Pastorul a spus: „N-am putea face un sacrificiu pentru a-i ajuta pe aceşti oameni săraci?”
Ne-am uitat una la alta şi am zâmbit pentru prima oară în acea săptămână. Mama a băgat mâna în poşetă şi a scos plicul. L-a dat Darlenei, Darlena, mie, iar eu l-am dat lui Ocy. Ocy l-a pus la colectă.

Când s-au numărat banii din colectă, pastorul a anunţat că s-au strâns ceva mai mult de 100 de dolari. Misionarul a fost bucuros. Nu s-a aşteptat să primească o aşa de mare sumă de bani de la bisericuţa noastră. A spus: „Trebuie că aveţi nişte oameni bogaţi în biserică!”

Dintr-o dată am înţeles! Noi am dat 87 de dolari din cei „ceva mai mult de 100 de dolari ”. Noi eram familia bogată din biserică. Nu aşa a spus misionarul?
Din acea zi încoace, nu am mai fost niciodată săracă. Întotdeauna îmi aminteam cât de bogată sunt pentru că îl am pe Isus.

de Eddie Ogan

The Road Less Traveled
© Christian Light Publications, Inc.
Harrisonburg, Virginia, USA