Fiul pastorului

În fiecare duminică după-amiaza, după serviciul de dimineaţă de la biserică, păstorul împreună cu fiul său de 11 ani ieşeau în centrul oraşului să împartă tractate.
Într-o duminică după-amiază, însă, când sosise timpul să meargă pe străzi să împartă tractate, era foarte frig afară şi ploua torenţial. Băiatul s-a îmbrăcat cu hainele lui cele mai călduroase pe care le avea şi a spus:
― Tată, sunt gata.
― Gata pentru ce?, a întrebat tatăl.
― Este timpul să luăm tractatele şi să mergem în stradă.
Tatăl a răspuns:
― Fiule, afară este foarte frig şi toarnă cu găleata.
Băiatul a privit surprins la tatăl său şi îl întrebă:
― Dar tată, nu tot în iad se duc oamenii când plouă?
Tatăl a răspuns:
― Fiule, eu nu ies afară pe vremea asta.
Abătut, băiatul l-a întrebat:
― Tată, pot să mă duc eu? Te rog!
Tatăl a ezitat pentru un moment, apoi a spus:
― Poţi să te duci… uite şi tractatele, dar ai grijă, fiule.
― Mulţumesc, tată.
Acestea fiind spuse, el ieşi în ploaie. Băiatul de 11 ani a străbătut străzile oraşului, mergând de la uşă la uşă, înmânând tractate cu vestea bună a Evangheliei fiecăruia pe care îl întâlnea pe stradă.
După două ore de mers prin ploaie, ud leoarcă şi îngheţat bocnă, a întins mâna după ULTIMUL TRACTAT. S-a oprit la un colţ de stradă, căutând pe cineva căruia să-i dea tractatul, dar străzile erau complet pustii.
Atunci s-a îndreptat către prima casă pe care a văzut-o, păşind hotărât pe trotuar spre uşa din faţă a casei. A sunat, dar nimeni nu a răspuns. A sunat din nou şi din nou, dar nimeni nu a răspuns. A mai aşteptat, dar nimeni nu a răspuns. În cele din urmă, acest soldat de unsprezece ani s-a întors să plece, dar ceva l-a oprit. S-a întors din nou la uşă a sunat şi a bătut cu putere în uşă. A mai aşteptat, pentru că ceva parcă îl ţinea acolo în veranda de la intrare. A sunat din nou iar uşa s-a deschis încet.
În pragul uşii stătea o bătrânică ce arăta foarte abătută. Ea l-a întrebat încet:
― Cum să te ajut, fiule?
Cu ochi zglobii şi un zâmbet contagios pe faţă băiatul i-a spus:
― Bunicuţă, îmi pare rău că vă deranjez, dar voiam să vă spun doar că DOMNUL ISUS VĂ IUBEŞTE CU ADEVĂRAT şi eu am venit să vă ofer ultimul tractat, care vă va spune tot despre Domnul Isus şi marea Lui dragoste pentru oameni. Spunând acestea, el i-a oferit ultimul tractat şi s-a întors să plece.
În timp ce se depărta, femeia a strigat din urmă:
― Mulţumesc, fiule! Domnul să te binecuvinteze!
Următoarea duminică dimineaţa, la biserică tatăl păstor era la amvon. În prima parte a serviciului divin, el a întrebat:
― Are cineva o mărturie de spus sau vrea să spună cineva ceva?
Încet, o bătrânică din ultima bancă a bisericii se ridică în picioare. În timp ce începu să vorbească faţa i-a fost umplută de o strălucire glorioasă:
― Nimeni nu mă cunoaşte din această biserică. Nu am fost niciodată aici. Până duminica trecută eu nu am fost o creştină. Bărbatul meu a murit cu ceva timp în urmă, lăsându-mă singură pe lumea aceasta. Duminica trecută, fiind o zi rece şi ploioasă, atât afară cât şi în inima mea, mi-am pierdut orice speranţă şi dorinţă de viaţă. Aşa că, am luat o funie şi un scaun şi am urcat scările în podul casei. Am legat cu grijă funia de o grindă a acoperişului, am urcat pe scaun şi am legat celălalt capăt al funiei de gâtul meu. Stând pe scaun, înainte să-mi dau drumul mă simţeam atât de singură şi cu inima sfâşiată, când dintr-o dată soneria de la uşa de jos a sunat cu putere şi eu am tresărit. M-am gândit: Aştept un minut şi oricine ar fi cel care sună, va pleca. Am aşteptat şi am aşteptat, dar se părea că soneria de la uşă suna mai tare şi mai tare şi cu mai mare insistenţă, şi apoi persoana care suna a început să bată cu putere. Mă gândeam în sinea mea: Cine ar putea fi? Nimeni niciodată nu a sunat la soneria uşii mele şi nici nu a venit să mă vadă. Am desfăcut funia de la gât şi m-am îndreptat spre uşa de la intrare, în timp ce soneria suna mai tare şi mai tare. Când am deschis uşa şi m-am uitat nu mi-a venit să cred ochilor ce vedeam; acolo în verandă stătea un băieţel cu cea mai radioasă şi angelică faţă pe care am văzut-o în viaţa mea. Zâmbetul lui, oh, n-aş putea vreodată să vi-l descriu! Cuvintele care i-au izvorât de pe buze au făcut ca inima mea moartă pentru mult timp să REÎNVIE LA VIAŢĂ când el a exclamat cu vocea lui de heruvim: Bunicuţă, am venit să vă spun că DOMNUL ISUS VĂ IUBEŞTE CU ADEVĂRAT. Apoi el mi-a dat acest tractat pe care îl ţin acum în mâna mea. Când micuţul înger a dispărut în ploaie şi în frigul zilei, am închis uşa şi am citit cu atenţie fiecare cuvinţel al acestui tractat. Apoi am urcat înapoi în podul casei să dau jos funia şi scaunul, pentru că nu mai aveam nevoie de ele.
Vedeţi… acum sunt un copil fericit al Împăratului! Din moment ce adresa bisericii voastre a fost pe spatele acestei broşuri am venit aici personal să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru îngeraşul Lui care a venit tocmai la timp şi astfel mi-a mântuit sufletul de la o veşnicie în iad.
Nu era ochi care să nu fi plâns în biserică. Şi în timp ce biserica răsuna de rugăciuni de laudă şi mulţumire pentru Împăratul, păstorul a coborât de la amvon spre banca din faţă unde micuţul îngeraş stătea aşezat. A strâns pe fiul său în braţe şi a plâns cu sughiţuri ce nu mai conteneau. În acea duminică, probabil că nici o altă biserică nu a avut momente mai înălţătoare!