Iniţiativa şi planul unui Dumnezeu Triunic

Isaia 42:1-9

     Capitolele 40-55 din Isaia conţin patru cântări despre Robul Domnului, care reprezintă profeţii scrise de Isaia pentru mângâierea lui Israel, însă care vizează şi vremurile actuale.

În acest articol vom studia câteva aspecte însemnate din prima cântare, pe care o găsim în Isaia 42:1-9. Cel care vorbeşte este Însuşi Domnul Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului, Cel care a dat suflare de viaţă omului (v. 5). Iar Robul Domnului promis în pasaj nu este altul decât Isus Hristos Mesia (Fapte 8:26-39). Acest fapt este certificat de multele pasaje din Noul Testament. Cel care împuterniceşte pe Rob în îndeplinirea mandatului Său este Duhul Domnului (v.1). Aşadar, chiar din primul verset al pasajului observăm iniţiativa şi planul unui Dumnezeu Triunic.

În această secţiune se desprind mai multe aspecte importante: 1. Identitatea Robului 2. Misiunea Lui 3. Extinderea lucrării Lui 4. Perseverenţa Lui.

      1. Identitatea Robului

Versetul 1 din cap. 42 ni-L prezintă pe Rob – Iată Robul Meu – ca aparţinând lui Dumnezeu, gata să medieze interesele Stăpânului Său[1], ceea ce înseamnă că El va împlini voia celui ce L-a trimis. Apoi El este prezentat ca fiind sprijinit de Însuşi Dumnezeu. El este ales şi iubit de Dumnezeu (Prov. 8:30) – două caracteristici inseparabile pentru Dumnezeu –  şi călăuzit de Duhul Sfânt. Înainte ca profetul Isaia să anunţe misiunea Robului, el explică Cine este, de fapt, Robul în relaţie cu Dumnezeu. Identitatea noastră, caracterul nostru defineşte şi determină lucrarea noastră, prin urmare ceea ce suntem primează în ceea ce facem.

       2. Misiunea Robului

Robul Domnului este desemnat pentru o misiune precisă, globală şi de o necesitate capitală. Alesul Domnului va vesti neamurilor judecata, după dreptate şi adevăr (v. 1, 3) şi va aşeza dreptatea pe pământ (v. 4). Dreptatea lui Hristos vizează domnia suverană a lui Hristos sub care relaţia dintre om şi Dumnezeu, relaţia dintre om şi om şi chiar cea dintre naţiuni vor fi reglementate pe baza justiţiei şi adevărului lui Dumnezeu. În final, El ne va face dreptate nouă, tuturor celor care am fost nedreptăţiţi într-un fel sau altul la şcoală, la serviciu, sau chiar în biserica locală din care facem parte. Tot El va aduce mântuire unui popor aflat în nenorocire (v. 6). El va fi pus ca legământ al poporului şi Lumina neamurilor (v. 6), El va deschide ochii orbilor, va scoate din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric (v. 7).  Aceste lucruri noi (v. 9) vor produce o mare bucurie printre neamuri şi ele se vor întoarce cu o explozie de închinare către Dumnezeu: Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului… (v. 10). La naşterea Mântuitorului, tocmai acest lucru se întâmplă (Luca 1:39-55; 1:67-79; 2:29-32).

        3. Extinderea lucrării

Dumnezeu ne este prezentat aici ca fiind Creatorul întregului pământ, iar lucrarea Lui răscumpărătoare realizată prin Robul Său este atotcuprinzătoare: vizează tot pământul (v. 4), adică toate neamurile de pe faţa pământului (v. 1, 6), chiar şi ostroavele cele mai îndepărtate (v. 4). Dumnezeu nu este părtinitor, El nu este interesat doar de mântuirea lui Israel, ci de mântuirea tuturor popoarelor. Restaurarea seminţiilor lui Israel nu este o sarcină suficientă pentru Robul Domnului, întrucât a fost chemat să fie Lumina neamurilor. În Isaia 49:6 citim: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.”

Viziunea extraordinară a lui Ioan, din cartea Apocalipsei, a unei mari mulţimi pe care nu putea s-o numere nimeni, „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului…” (Apoc. 7:9) indică tocmai faptul că Dumnezeu nu va abdica de la intenţia Lui de a răscumpăra oameni din orice grup etnic de pe faţa pământului. De asemenea, acest verset indică în mod explicit faptul că sarcina eforturilor misionare de astăzi ar trebui să vizeze oamenii din orice neam.

Chemarea specifică a lui Pavel a fost să ducă Evanghelia la neamuri (Rom. 1:5; 15: 17-19), iar faptul că neamurile au fost incluse în planul lui Dumnezeu demonstrează că oferta vieţii veşnice a lui Dumnezeu este universală. Hristos a murit pentru toţi (Rom. 5:18-19; 2 Cor. 5:15), de aceea Dumnezeu doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă (1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9). Aşadar, conform planului lui Dumnezeu, tuturor li se oferă oportunitatea să-L cunoască pe Dumnezeu şi să I se închine.

      4. Perseverenţa Lui

În v. 4 citim despre perseverenţa Robului: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până nu va aşeza dreptatea pe pământ.”

Hristos, Robul Domnului, şi-a dus cu perseverenţă lucrarea până la capăt. În Ioan 13:1 citim: „fiindcă iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). În deplină ascultare de Tatăl, El nu a slăbit şi nici nu s-a lăsat până nu Şi-a îndeplinit lucrarea de ispăşire pentru care a primit ungerea Duhului. Iar Tatăl, după cum a promis, L-a luat de mână şi la condus către biruinţă (v. 6). Aşadar, lucrarea noastră de mântuire a fost realizată de către Dumnezeul Triunic: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi guvernatorul suprem al tuturor lucrurilor (F.A. 17:24-28), prin urmare, în suveranitatea Sa, îşi va duce la îndeplinire planul Său de a împăca toate lucrurile cu Sine. Ultima carte a Bibliei ne spune că în cele din urmă „toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Lui.” (Apoc. 15:4). Şi El nu va abdica de la finalizarea planurilor Sale. Dumnezeu Îşi va încheia misiunea într-o zi.     

       Citind în continuare în capitolul 42, ajungem la versetul 19: „Cine este orb, dacă nu robul Meu, şi surd ca solul Meu pe care îl trimit? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu, şi orb ca robul Domnului?” Şi Cornilescu a socotit de cuviinţă să folosească minusculele pentru expresiile „rob”, „sol” şi „prieten”, care se referă în mod cert la Israel. Iar însuşirile care i se atribuie sunt „orb” şi „surd”. Aşadar, despre Israel, în contextul capitolului 43 din Isaia, cât şi al întregii Scripturi, putem spune că a falimentat în a-şi îndeplini rolul de martor printre naţiuni, deşi a văzut şi a auzit minunile lui Dumnezeu. „Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales…” (Is. 43:10). Însă ei au fost orbi şi surzi la chemarea lui Dumnezeu! Cu toate acestea, Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire lucrarea. El nu abdică!        

       Răzvrătirea presupune o acţiune hotărâtă, o atitudine încăpăţânată chiar, pe când abdicarea înseamnă pasivitate şi refuzul de a te ridica la înălţimea chemării regale. Philip Greensdale spunea că Tragedia noastră umană nu constă în faptul că noi uzurpăm un tron, ci că ne mulţumim cu mai puţin decât destinul nostru împărătesc. Retragerea în pasivitate, abdicarea este într-adevăr o ispită majoră de care se fac vinovaţi mulţi creştini, părinţi şi lideri de biserică.

Nu doar lui Israel i s-a încredinţat misiunea de a fi martori pentru celelalte naţiuni (Is. 43:10), ci şi Bisericii, de către Însuşi Robul Domnului, la sfârşitul lucrării de pe pământ, înainte de a se înălţa la cer: „Ci voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (F.A. 1:8).

Deseori abdicăm când avem ocazia de a face un bine cuiva (Iacov 4:17).

Abdicăm de la închinare. Ne vine greu să o facem în momente de criză sau când ne simţim uscaţi din punct de vedere spiritual, când resursele noastre emoţionale sunt parcă la capăt şi atunci lucrul cel mai la îndemână este să-i lăsăm pe alţii s-o facă.

Abdicăm în responsabilitatea de părinte, de preot în familie.

Ne retragem din relaţii. În Galateni 2:12 citim despre Petru că „s-a ferit (de fraţii dintre neamuri din Antiohia) şi a stat deoparte”, şi aceasta din teamă faţă de fraţii „tăiaţi împrejur” veniţi din Ierusalim. Poate ne este frică să nu fim înţeleşi greşit, sau să nu fim răniţi din nou, sau ne gândim la ce ar putea crede alţii despre noi, abdicăm din a ne implica în relaţii.

Abdicăm de la predicarea Cuvântului. Cred că aceasta este ispita cu care s-a confruntat la un moment dat orice predicator al Cuvântului. În momente când am fost criticaţi sau înţeleşi greşit, am fost tentaţi să ne retragem pentru o perioadă sau chiar să renunţăm.

Abdicăm de la vestirea Evangheliei şi de la porunca de a merge şi a face ucenici din toate neamurile (Mat. 28:19-20). Fie că nu suntem suficient de informaţi sau nu avem o teologie a misiunii, fie că nu suntem gata să renunţăm la zona noastră de confort sau oricare alt motiv, ne privăm de răsplata pregătită pentru cei ce n-au precupeţit nici un efort în a duce Evanghelia până la marginile pământului.  

 Concluzie:  

    Este extrem de încurajator faptul că lucrarea lui Dumnezeu nu se zideşte pe nisipurile mişcătoare ale intenţiilor, eforturilor sau ascultării umane, ci pe baza hotărârii de neclintit a unui Dumnezeu Triunic. Dacă omul a abdicat mereu şi mereu de la porunca şi planurile lui Dumnezeu, Dumnezeu Şi-a dus însă la îndeplinire, cu fiecare generaţie, planul Său suprem. Mântuirea în sine, cât şi proclamarea ei printre popoare reprezintă iniţiativa unică a lui Dumnezeu, iar proclamarea acestei mântuiri de către Biserica lui Hristos reprezintă privilegiul şi cinstea care i se acordă. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)

                                                                                                                                                                                          Valentin Hrihorciuc