Învinşii care n-au renunţat să creadă…

Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă oameni care nu au renunţat să creadă, mai ales atunci când împrejurările vieţîi îi ispiteau mai degrabă să lase totul baltă. Aceşti oameni au sperat că Dumnezeu n-a terminat cu ei, ci s-ar putea să mai aibă un plan de rezervă pentru cazul lor…Ajunşi la strâmtorare, după eşecuri repetate, după neascultare şi răzvrătire, şi-au venit în fire şi au strigat către El, Limanul oricărei speranţe, locul spre care aruncăm ancora ca o ultimă încercare. El întruchipa dorinţa spre mai bine, aşteptarea unui eveniment care ar putea schimba destinul. Învinşii care n-au renunţat L-au chemat, L-au strigat, L-au implorat, au căutat să-L scoată din muţenia Lui, măcar că El a vorbit când ei n-au avut urechi să-L audă, să-L facă să audă, măcar că El nu este surd la strigătele celor ce-L căută din toată inima. Învinşii care n-au renunţat au ştiut: El este, El rămâne, El nu se schimbă. S-au depărtat în rătăcirea lor, au umblat după puţuri secate; au avut tot timpul în inima lor însă sentimentul care nu le dădea pace, că NUMAI EL avea ceea ce ei căutau aiurea…

Cel ce-i căuta pe aceşti pierduţi era în fapt El, Cel de care ei se plictisiseră de atâta bine pentru a gusta roşcovele păcatului. Acolo la porci, dezonoraţi, scârbiţi de ei înşişi, şi-au venit în fire ; solzii prostiei şi ai nebuniei le-au căzut de pe ochi şi şi-au adus aminte de belşugul de pâine din casa Tatălui…El nu mai avea nici o obligaţie faţă de ei; Îl necinstiseră prin răzvrătirea lor, risipiseră tot ce primiseră în dar. Dar i-a primit cu o inimă cum NUMAI EL, Neschimbătorul, Cel plin de bunătate, Dumnezeu, Singurul Rege este capabil s-o facă, fără ranchiună, fără reproşuri…Este dragostea care depăşeşte imaginaţia şi raţiunea, este dincolo de ele.

Avraam este un om în vârstă pe care Dumnezeu îl cheamă ca să ia viaţa de la început : « Ieşi din ţara ta, familia ta…, du-te într-o ţară pe care ţi-o voi arăta. Eu te voi binecuvânta şi voi face din tine o nouă naţiune. » Avraam ascultă chemarea Atotputernicului Dumnezeu, pleacă din ţara lui, dar într-o perioadă de strâmtorare ajunge să facă gesturi dezonorante, pentru a-şi salva viaţa. (Egipt, minciuna…) Domnul însă nu renunţă la planul Lui cu Avraam de a-l binecuvânta şi a face din el tatăl multor popoare. Avraam însă nu are răbdare să aştepte timpul Lui; vârsta şi împrejurările îl presau. Dă naştere unui fiu—Ismael–, care va fi o sursă de multă amărăciune…Ramâne în credinţa în neschimbarea Celui ce a dat făgăduinţa şi va vedea rodul încrederii sale la vârsta la care nu mai există practic nici măcar o speranţă teoretică de a mai avea un fiu. El, Stânca, Cel Neschimbat, Cel ce a făcut promisiunea, a avut puterea să împlinească făgăduinţa pentru acest om care s-a încrezut în El în adâncul inimii lui, dincolo de greşeli, ezitări, pripeli…Avraam a fost numit « tatăl tuturor celor credincioşi (fideli) »

Isaac se căsătoreşte cu Rebeca, o femeie frumoasă, dintre rudele sale, ca urmare a unei călăuziri directe a lui Dumnezeu. Repetă greşeala tatălui său şi este izbăvit de Dumnezeu printr-o intervenţie în forţă. Soţia lui era însă stearpă, această femeie care i-a fost dăruită de Dumnezeu prin credinţă. Nu se resemnează, nu renunţă, ci strigă la Cel ce a creeat-o aşa stearpă : « Dumnezeule, Te rog fă-o să aibă copii. » Dumnezeu l-a ascultat. Prin această încercare, El i-a dat lui Isaac şansa de a-L vedea intervenind direct şi făcând o altă minune pentru un om pe care îl iubea, din pricina tatălui său Avraam.

Iacov este un om care vrea să obţină cu orice preţ binecuvântarea, chiar şi prin înşelătorie. Plăteşte scump şi va fi urmărit toată viaţa de fratele său înşelat care de altfel, era un om lumesc, şi pentru care oricum, lucrurile spirituale nu aveau mare valoare…Iacov va fi înşelat la rândul lui de chiar socrul său. Într-un moment de răscruce al vieţii lui însă, Îl intâlneste pe Cel care i-a promis…Nu scapă ocazia, se luptă cu Acesta şi obţine binecuvântarea pe care căutase s-o obţină pe alte căi… Din acel moment numele lui îi este schimbat, şi din Viclean devine Israel, Cel ce luptă cu Dumnezeu. Dintr-un laş devine un învingător, printr-o întâlnire cu cel Veşnic pe care nu o rătează…Alege lupta dreaptă de această dată şi adversarul care i-a făcut onoarea să se lupte cu el îi recunoaşte valoarea şi-i schimbă destinul…

Moise înseamnă « scos », pus la adăpost de ordinul criminal al egiptenilor, prin intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu. Când ajunge adult înţelege că Dumnezeu îl cheamă la ceva special şi chiar încearcă să aplice dreptatea omorând pe un vinovat…Fuge, se autoexilează devenind cioban în pustia Madian, departe de curtea lui Faraon unde a fost crescut şi educat. Aici îl întâlneşte Dumnezeu, « ascuns » într-un rug care nu se mistuie…, şi reînnoadă istoria : « Moise, …du-te şi scoate pe poporul meu din Egipt… ». La orice altceva s-ar fi aşteptat Moise, dar nu la o astfel de trimitere. Se codeşte : « Trimite pe altul », « Nu sunt capabil, nu pot să mă exprim bine, sunt un bâlbâit… ». Dumnezeu rămâne neclintit în hotărârea Lui, iar Moise, « ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut », ascultă, acceptă acest nou început al lui Dumnezeu, cu el şi cu poporul Lui. Îl va cunoaşte pe Ce Veşnic ca pe Cel ce este Stânca, Neclintitul, Neschimbătorul.

Rahav a fost o femeie uşoară; a auzit însă de poporul Israel şi de Dumnezeul acestui popor care este altfel decât zeii popoarelor. Îi ascunde pe spioni în casa ei. Crezând că în acest fel va scăpa de nimicirea hotărâtă de Dumnezeu a cetăţii în care trăia, îşi salvează viaţa ei şi a familiei ei …Credinţa ei a fost răsplătită ; nu numai că îşi salvează viaţa, dar devine şi cetăţean al poporului care o salvează…

Rut este o străină de legămintele lui Dumnezeu ; căsătorită cu un israelit care este un moştenitor al făgăduinţelor, dar care moare şi o lasă văduvă şi fără copii, îşi părăseşte patria pentru a-şi urma soacra în ţara lui Israel. Schimbă poporul şi dumnezeul pentru un alt popor şi un alt Dumnezeu. Credinţa ei în credincioşia Celui ce ţine făgăduinţele a făcut din această femeie străină, străbunica regelui David şi un strămoş al Domnului nostru Isus Hristos.

Ana este o femie iubită şi preţuită de soţul ei, dar fără copii ; soţul ei o asigură că îi este preţioasă şi aşa fără copii. Dar ea nu renunţă : se duce în Templu, în prezenţa Celui ce aude rugăciunile fără cuvinte şi acolo, îşi varsă inima înaintea Lui. Ea ştie că El are puterea să-i dea copii şi nu renunţă…Se roagă, plânge,…Şi Cel ce aude şi vede inimile îi răspunde şi-i răsplăteşte credinţa.

Petru era un om energic, gata de acţiune. A făcut acea mărturisire despre Domnul Isus Hristos care a fost o piatră de temelie a bisericii de mai tîrziu; l-a văzut pe Domnul Lui schimbat la faţă pe munte şi a auzit Glasul din cer. A făcut minuni şi semne şi a trăiţ miracole nemaiîntâlnite: a mers pe ape şi a văzut furtuna liniştindu-se la un semn. L-a auzit pe Domnul şi Învăţătorul Lui spunând de multe ori că va trebui să moară şi a treia zi să învieze; dar asta nu i-a intrat în cap. Pur şi simplu a considerat că nu i se putea întâmpla asta tocmai Lui, Celui ce a înviat, vindecat, eliberat de draci atâţia oameni. Apoi Invăţătorul a spus că El este Învierea şi Viaţa. Asta ar fi prea de tot, ca Mântuitorul să moară; asta ar însemna ca toţi aceşti ani de umblare împreună cu El să se ducă de râpă?! Nu, asta nu putea accepta. Şi nici chiar când Domnul îl avertizează că se va lepăda de El de trei ori înainte ca să cânte cocoşul de două ori, nici atunci nu înţelege…Ba la trei zile după moartea şi îngroparea Lui Isus, au venit nişte femei care ar fi zis că El ar fi înviat. Nu! Pentru el acum totul s-a terminat. Petru s-a gândit că cel mai înţelept este să-şi reia vechea lui meserie de pescar. Au aruncat mrejele toată noaptea, dar n-au prins nimic. Un străin s-a apropiat de corabie şi i-a îndemnat să arunce mrejele din nou. Mrejele s-au umplut de peşti şi Ioan L-a recunoscut pe Domnul lor… Petru înţelege deodată totul: că Învăţătorul trebuia să fie răstignit şi să învieze a treia zi şi tot ce fusese scris în Scripturi despre El să se împlinească. Petru se duce cu inima strânsă; cuvintele Domnului lui iubit îl topesc: „Mă iubeşti tu…?” şi iarăşi şi iarăşi ca şi cum n-ar fi auzit bine răspunsul lui: „Petre mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?” Aceste cuvinte îl fac praf, îl renasc şi-l obligă să devină ceea ce numele lui spune: o piatră. De astă dată însă, o bucată din Stâncă…

Pavel era un om deosebit; format la şcolile cele mai alese de la Ierusalim, avea un viitor asigurat şi o carieră strălucită. Ca mulţi israeliţi care se respectau, făcea parte din partida Fariseilor, cea mai îngustă chiar. Nici nu s-ar fi putut altfel, pentru unul că el care căuta excelenţa, cel mai bun, cel mai înalt, cel mai îngust, cel mai fidel…Pentru el, ca pentru toţi fariseii, era clar că acei creştini, ucenicii lui Isus Hristos, erau nişte eretici care işi permiteau să creadă şi să vestească ceea ce ei stabiliseră că nu se poate… În zelul lui înfocat pentru legea strămoşească, începe să îi vâneze pe „ereticii” creştini şi îşi dă acordul la uciderea cu pietre a lui Ştefan. Nu se mulţumeşte să-i persecute doar pe creştinii de la Ierusalim, ci îi caută şi pe cei din diaspora. În drumul spre Damasc, Cineva îl opreşte brusc. Era Cel pe care Îl prigonea. Ochii lui orbesc la vederea Celui ce este fără nici o îndoială Mesia, cel Răstignit şi Înviat. Când vederea îi revine, totul este altfel. Tot ce socotea pînă atunci ca lucruri de valoare, le vede ca pe nişte gunoaie în comparaţie cu valoarea incomparabilă a cunoaşterii Domnului şi Mântuitorului. Din unul care se pregătea să ajungă pe

treptele cele mai de sus ale excelenţei omeneşti, alege să fie sclav al Marelui Păstor al sufletelor. Îşi ia numele de „cel dintâi dintre păcătoşi…”, din Saul, un nume care trimite la un rege, devine Pavel (Paul), care înseamnă mic, slab. Şi într-adevăr, prin acest om care se laudă cu slăbiciunile lui, Dumnezeu manifestă puterea lui nemaipomenită, astfel încît nimeni să nu-i atribuie lui Pavel ceea ce i se cuvine numai lui Dumnezeu: TOATĂ SLAVĂ.

Tu, eu, oricare altul care credem în neschimbarea Lui : nu vom fi daţi de ruşine. Am fost învinşi de nenumărate ori, descurajarea şi abandonul ne-au hăituit…Promisiunea Lui « cu nici un chip… », ne-a constrâns să credem în Marea Credincioşie a Celui ce are putere să « cheme lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi », şi să mă numească copil al lui Dumnezeu cu toate că eu sunt departe de a mă considera demn, şi să mă înfieze cu toate că de multe ori mă tem să spun Tată unui Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi un Foc mistuitor…

Teodor Popa