Martori într-o lume schimbătoare

Faptele Apostolilor 1:1-11

Fares Marzonem
(Preşedinte IBCM International Planning Group)

Introducere

O trăsătură specifică a Fraţilor (Creştini după Evanghelie, n.tr.) a fost întotdeauna evanghelizarea: concentrarea atenţiei asupra plantării de noi biserici – atât în ţară cât şi peste hotare. De fapt, se poate spune că majoritatea eforturilor noastre misionare au fost în această direcţie.

În această prelegere introductivă intenţionez să mă concentrez asupra câtorva puncte de vedere biblice, teologice şi istorice, toate văzute împreună – care sunt relevante în zilele noastre – şi aceasta cu scopul de „a câştiga pe cei mai mulţi”. De aceea, aleg pentru început un text bine-cunoscut, pe care îl voi folosi ca bază pentru dezvoltarea a trei idei principale.

Într-un fel, acestea fac sumarul celor trei idei principale pe care noi, Fraţii, le-am scos în evidenţă încă de la începuturile noastre, pe baza Ineranţei şi Autorităţii Scripturilor: cristologia, eclesiologia şi escatologia. De fapt putem spune că Groves, Müller şi Darby, inţiatorii cheie ai mişcării, au cercetat şi au expus, într-o măsură sau alta, fiecare din aceste elemente.

Faptele Apostolilor înregistrează o istorie măreaţă. Una fascinantă. „Cartea, ca istorie, este doar un simplu fragment, şi, într-un fel, este unul dezamăgitor; dar în ciuda caracterului incomplet, se poate vedea metoda Duhului Sfânt. Când ajungem la ultimele propoziţii suntem nevoiţi să o lăsăm deoparte simţind că avem o sută de întrebări de pus… Este un fragment neterminat. Cu toate acestea, în natura imperfectă a cărţii este un sistem perfect. Este istoria primelor mişcări ale credinţei creştine din lume; descoperind principii, indicând metode, arătând eşecuri …

Cât de relevante sunt aceste probleme în lumea de azi? Trăim intr-o perioadă care a fost catalogată ca „postmodernă”. Postmodernismul poate fi caracterizat prin trei propoziţii: „Nu există adevăr absolut ; nu există scop în viaţă; nu există certitudine asupra niciunui lucru.” Din cauza acestor motive invocate, adevărurile absolute ale credinţei creştine sunt respinse.

Cred că Scriptura are răspunsuri clare la aceste afirmaţii. Voi încerca să ofer un răspuns în trei puncte mari, urmărind acest plan (având atenţia concentrată în mod deosebit asupra Fraţilor): şi ce anume facem, sau ar trebui să facem azi, ca martori într-o lume schimbătoare.

MARTORI AI SLAVEI – ACEASTA POATE FI APLICATĂ LA CRISTOLOGIE (DOCTRINA DESPRE PERSOANA ŞI LUCRAREA LUI CRISTOS).

Ucenicii Lui

Toţi apostolii au văzut faptele Lui, lucrările Sale extraordinare, de la preschimbarea apei într-un vin excelent, până la pescuirea celor 153 de peşti. Toţi au putut să audă cuvintele Sale unice, pe care El le-a rostit cu multă autoritate şi, de asemenea, cu mare dragoste.
Trei dintre ei L-au văzut pe muntele schimbării la faţă: impactul acestei întâmplări în vieţile ucenicilor a fost aşa de mare, încât după mulţi ani, Petru avea să scrie în 2 Petru 1:16-20 „ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (v. 16b).

Isus a venit ca să-L arate pe Dumnezeu, Tatăl, şi chiar dacă după aproape trei ani, când Filip avea să-L întrebe, „Arată-ne pe Tatăl”, El avea să le răspundă cu aceeaşi răbdare şi autoritate: „Oricine M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”. Cu siguranţă că toţi auziseră, văzuseră, priviseră şi pipăiseră Cuvântul vieţii.
Iar acum Cuvântul viu, întrupat, era acolo. Ei îl văzuseră batjocorit, dispreţuit, respins. „Îmi veţi fi martori…” Acesta a fost motivul pentru care i-a ales Cristos. Ucenicii erau deja cu Domnul de trei ani, fuseseră martori la minunile Lui, ascultaseră învăţăturile Lui şi văzuseră sfinţenia Sa, dar numai unul avea să-L vadă de departe răstignit. De fapt ne întrebăm unde a fost Petru – liderul, purtătorul de cuvânt al grupului – cel are doar cu câteva ore mai înainte îi spusese Domnului: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte” (Luca 22:33). Dar, vai! Petru a lipsit de la îngroparea Domnului! Numai femeile dispreţuite au fost cele care au avut grijă de trupul mort al Domnului!

Însă lucrurile s-au schimbat repede şi a treia zi Domnul şi-a făcut apariţia. Era din nou cu ei. Înainte de a se înălţa la cer, li S-a arătat de nenumărate ori, făcând multe semne în faţa lor şi dovedind că este viu. În acest context porunca Domnului a fost foarte clară şi precisă: „Îmi veţi fi martori”. Martori ai slavei Sale. Ei fuseseră martorii învăţăturilor ESENŢIALE ale credinţei creştine. Şi erau gata să-L predice pe Domnul răstignit, înviat şi înălţat. Erau gata să moară pentru acest adevăr. În lucrarea lor de vestire a Evangheliei, la două din predicile lui Petru (la Rusalii şi în casa lui Corneliu) putem observa care sunt învăţăturile esenţiale despre persoana şi lucrarea lui Cristos.

În scrierile lor a fost la fel. Am putea menţiona Matei 1 (cu două titluri şi două nume, toate pline de semnificaţie); Ioan 1 cu o serie de titluri şi nume puse în ordine logică, cronologică şi teologică, fără să mai menţionăm Filipeni 2 şi Coloseni 1, care conţin cele mai semnificative pasaje din Cristologie.

De-a lungul istoriei creştine

Aici intenţionez să scot în evidenţă câteva lucruri care privesc probleme teologice mult mai vaste şi nu numai pe cele care ţin strict de Cristologie.
Această ţară în care suntem găzduiţi (Germania, n.tr.) este cea care a dăruit lumii un gigant al credinţei. Odată cu declaraţia de la Dieta din Worms a lui Luther, „Eu aici rămân”, şi ce a urmat în anul următor (1522), lumea n-a mai fost la fel.

Una dintre cele cinci declaraţii specifice Reformei, pe care aş dori s‑o subliniez, a fost Solus Christus (Numai Cristos). Când au fost subliniate şi reafirmate câteva dintre doctrinele de bază ale catolicismului, la Conciliul din Trent, şi anume lucrarea lui Cristos… plus cineva sau ceva, a fost imperativ necesar ca mulţi dintre reformatorii evanghelici să afirme în diferitele colţuri ale Europei sintagma Solus Christus.

Dacă privim la istoria Fraţilor, şi la ce s-a întâmplat în Germania (ţara care a devenit locul de naştere al reîntoarcerii credinţei creştine la adevărurile biblice) de la Luther la Groves, observăm, de asemenea, că tot aici a fost şi locul de naştere al liberalismului: Kant, Schleiermacher şi Strauss fiind reprezentanţi de seamă ai acestui curent. Din păcate, liberalismul s-a răspândit repede în lumea creştină.

Nu au trecut mulţi ani până când au apărut giganţi ai credinţei, care au început să contraatace această teologie. Printre ei era şi un bărbat umil, nebăgat în seamă, şi totuşi un mare om al lui Dumnezeu, Anthony Norris Groves. Pentru el Cristos era totul, centrul tuturor lucrurilor. Ca rezultat al acestei înţelegeri, Groves a încercat să cultive o relaţie puternică cu Domnul. „Să fii cum a fost Cristos, să-I placi lui Cristos, să trăieşti cum a trăit Cristos, să slujeşti cum a slujit Cristos.” Acesta a fost moto-ul său în viaţă. Când s-a îmbolnăvit şi şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, i-a sfătuit pe creştinii indieni, lucrători împreună cu el, să nu pună prea mult accentul pe chestiunea botezului, a revenirii Domnului sau asupra voluntariatului lucrătorilor în biserici. Toate acestea îşi aveau propriul loc pe lista priorităţilor. Prioritatea numărul unu era „să-l predici pe Cristos şi să-l iubeşti cu adevărat pe El.”

Dacă observăm începuturile Adunărilor Fraţeşti, timp de mai bine de o sută de ani, mulţi bărbaţi şi femei credincioase din toată lumea au fost martori ai slavei Domnului, proclamând-o şi arătând-o în vieţile lor. De la un început modest, Biserica Fraţilor, ca mişcare, a ajuns cu repeziciune în multe ţări din Europa. Aceasta s-a întâmplat ca rezultat al călătoriilor, al activităţilor de misiune depuse de misionari britanici, prin lucrarea de misiune a credincioşilor din ţările lor de baştină, iar pe alte continente în mod special datorită lucrării misionarilor şi a oamenilor de afaceri.

În anii grei care au urmat celui de-al doilea război mondial, Fraţii au avut o influenţă notabilă în discuţiile teologice ale vremii şi aceasta datorită câtorva oameni cheie din cercurile Frăţeşti. Spun lucrul acesta nu doar din curtoazie (ne aflăm acum la Wiedenest) ci datorită faptului că acela despre care a scris F.F. Bruce, afirmând că a fost poate unul dintre cei mai buni teologi şi învăţători ai Bibliei dintre Fraţii de pe continent, nu este altul decât Eric Sauer. Acesta, un adevărat teolog şi cercetător al Bibliei care „ a săpat adânc în adevărurile Scripturii”, în slujirea sa de pe teren dar şi în scris, a accentuat întotdeauna primatul slavei lui Cristos. În cartea sa Dawn of Redemption (Zorile răscumpărării) – probabil una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale – el a trasat istoria răscumpărării după cum reiese din Noul Testament.
Noi, astăzi. Care este provocarea ce ni se adresează azi?

Doar cu câteva generaţii în urmă, în cercurile evanghelice europene şi nu numai, au fost predicatori şi teologi remarcabili, care au predicat şi învăţat cu putere de la amvoanele bisericilor şi catedrele seminarilor teologice. Ei au afirmat că Scriptura este singurul dreptar acceptat în materie de credinţă şi conduită, în felul acesta ajungându‑se la o Cristologie sănătoasă, precum şi alte învăţături teologice legate strict de acest subiect. Dar „climatul intelectual postmodern actual, susţine ideea că declaraţiile care pretind a fi adevărate pot suferi modificări care pot varia după caz”. De aceea auzim, de exemplu, câţiva teologi care citează Scriptura ca sursă de autoritate cu scopul de a justifica orice fel de îndepărtare de la normele bine stabilite. Într-o lume schimbătoare care acceptă pluralismul ca normă de conduită, nu este de mirare că şi cercurile evanghelice sunt tentate să-şi schimbe convingerile.

Învăţăturile fundamentale sunt importante iar Cristologia este una din ele. Dar aceasta poate fi privită ca un afront la adresa culturii moderne. De exemplu, afirmarea de către creştinism a posibilităţii supranaturalului împreună cu afirmaţia că Isus din Nazaret este Dumnezeu întrupat, care a înviat trupeşte din morţi şi s-a înălţat la ceruri, este un lucru care „jigneşte” mintea omului modern. Suntem, prin urmare, confruntaţi cu teorii „care neagă nu numai întruparea, învierea trupească a lui Isus şi înălţarea Sa la cer, dar chiar şi posibilitatea teoretică a unor astfel de întâmplări”, iar lucrul acesta este considerat normal de către mintea omului modern. De fapt, „cei mai mulţi greci (de pe vremea apostolului Pavel) credeau în supravieţuirea sufletului după moarte. Platon, dacă nu chiar şi Homer, au avut aceste convingeri. Dar niciunul nu a crezut în învierea trupului”.

Epicurienii credeau că lumea este făcută din atomi, şi susţineau o teorie a evoluţiei. La moarte, atomii din trup şi suflet se descompun. Sufletul se dezintegrează imediat iar trupul mai târziu. Nimic nu supravieţuieşte cu excepţia atomilor individuali. Bazaţi pe argumente „ştiinţifice” ei respingeau posibilitatea învierii trupului.
Ca şi Pavel, care a abordat la Atena problemele într-o formă diferită de a lui Petru la Ierusalim, fără să renunţe la conţinut, şi a predicat cu putere învierea lui Cristos fără să se teamă că-i jigneşte pe epicurieni, stoici şi alţi atenieni, aşa ar trebui să facem şi noi ca să-i „câştigăm pe cei mai mulţi.”

De asemenea, ceea ce jigneşte mintea modernă este exclusivismul dogmatic: insistenţa cu care se afirmă că mântuirea nu poate fi aflată decât în Isus Cristos (Faptele 4:12). „În multe ţări occidentale, în zilele noastre, creştinismul tradiţional, care afirmă şi insistă asupra unor astfel de idei, a început să cadă în dizgraţie, iar numărul membrilor din astfel de biserici a scăzut dramatic.”Dar Petru, Pavel şi creştinii primelor secole L-au predicat fără nici o ezitare pe Isus ca pe singurul Salvator. Chiar dacă mai târziu au fost nerăbdători să devină acceptaţi şi din punct de vedere cultural, totuşi nu au făcut concesii la doctrinele fundamentale. Dacă este adevărat, aşa după cum a scris profesorul Bebbington, că „atenţia Fraţilor a fost asupra lui Cristos şi a lucrării Sale de ispăşire de la cruce, ca singurul mijloc de a ajunge la mântuire, în ciuda diferitelor teorii propuse în diferite cercuri teologice, mai ales din Occident”, atunci noi trebuie să rămânem fermi în mărturia slavei lui Cristos.
MARTORI PENTRU SLAVĂ – ŞI APLIC ACEASTĂ A DOUA PARTE LA ECLESIOLOGIE (DOCTRINA DESPRE BISERICĂ).

Ucenicii Lui

Ca o remarcă preliminară, ucenicii Domnului Isus – şi Petru în mod special – nu au acceptat niciodată lauda oamenilor, ci au îndreptat întotdeauna privirile către Domnul Isus, arătând slava Domnului (Faptele 2:17; 3:4-6, 12; 4:10, 12).

Ucenicii şi-au dat seama de importanţa darului Duhului Sfânt pe care l-au primit, şi care le-a conferit autoritate şi putere în vieţile lor, în mărturia lor zilnică, în predicare şi în activităţile lor de învăţare şi în misiuni. Haideţi să privim pe scurt la trei dintre acestea:
Ucenicii erau devotaţi unor practici, patru la număr, aşa după cum citim în Faptele 2:42. Dacă ne gândim bine la lucrurile acestea ne dăm seama că ele nu au fost cu totul noi, deoarece Domnul Isus Însuşi i-a învăţat pe ucenici să practice aceste lucruri. Din Luca 10, 11 în care se relatează patru întâmplări în mod consecutiv, observăm că Isus i-a învăţat pe ucenici patru lucruri importante. Acestea formează un ciclu. Iată câteva din cuvintele Domnului, cuvinte pe care oricine le-ar înţelege cu uşurinţă, dar care reflectă o teologie adâncă:
evanghelizare: trimiterea celor 70;
implicare socială: cum să demonstrezi iubirea aproapelui, pilda samariteanului milostiv;
ascultare: prioritatea în viaţă este să asculţi de Dumnezeu, de Cuvântul Său;
vorbire: importanţa rugăciunii.

După cum se poate observa, evanghelizarea şi implicarea socială sunt legate una de alta, şi evanghelizarea eficientă se realizează în urma cunoaşterii Scripturilor şi a binecuvântărilor primite datorită  rugăciunii. Este iluzoriu ca cineva să aibă o cunoştinţă înaltă din Scripturi şi să nu aibă şi o viaţă de rugăciune, sau să nu meargă în lume să facă lucrarea de evanghelizare.

Ucenicii primiseră autoritate de la Duhul Sfânt. Nu contează atât de mult dacă ucenicii erau persoane cu faimă sau martori cheie, sau dacă nivelul lor de cunoaştere era notabil. În Antiohia găsim trei tipuri diferite de martori:

avem martorii necunoscuţi care „au început să vorbească grecilor, spunându-le vestea bună despre Isus”.
martorul care este trimis de biserică: Barnaba, care a slujit pentru o vreme.
tovarăşul de lucrare, Pavel, un martor eficient al lui Cristos.

Ucenicii au plantat biserici. În urma examinării vieţii lui Pavel se poate observa că atunci când a mers în numai câteva – şi în anumite cetăţi, şi nu în altele – el a avut o strategie clară, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Cum a plantat biserici apostolul Pavel?

Chiar dacă era om liber… s-a făcut robul tuturor, a acceptat cultura altora. Pavel avea avantajul cunoaşterii fluente a mai multor limbi: aramaica, limba sa maternă (greaca), cu moştenirea unei culturi eleniste, latina – în virtutea cetăţeniei sale romane, şi ebraica având în vedere că a fost studentul rabinului Gamaliel. Toate acestea l-au făcut pe Pavel capabil să locuiască în cele mai conservative zone ale Palestinei şi Siriei sau să fie ascultat de către cei mai educaţi oameni ai vremii din Atena, de autorităţile romane şi de marii rabini ai vremii.

Oriunde a mers, Pavel a fost dispus să-şi schimbe stilul precum şi metodele de a ajunge cu Evanghelia la inima oamenilor, dar nu şi conţinutul predicilor sale. Cu toate acestea, el a avut mult de luptat când a fost cazul. El nu s-a temut să-şi apere punctul de vedere când s-a confruntat cu
problemele de ordin religios ale zilelor sale: cu iudeii, grecii temători de Dumnezeu etc.,
problemele de ordin filosofic ale zilelor sale: de exemplu stoicii,
problemele ce ţin de etică: de exemplu epicurienii.

Ucenicii erau devotaţi marelui proiect al lui Dumnezeu: naşterea, creşterea şi multiplicarea bisericilor. În felul acesta, toate punctele expuse mai sus, precum şi altele (lucru în echipă, mobilizarea totală), au avut ca rezultat creşterea bisericilor atât cantitativ cât şi calitativ, precum şi în structură.
De-a lungul istoriei creştine

Dacă mergem din nou la perioada timpurie a istoriei Fraţilor, observăm că printre caracteristicile specifice Eclesiologiei, care au rămas neschimbate până în zilele noastre, se găseşte convingerea că biserica locală ocupă un loc central şi legate de aceasta sunt alte câteva caracteristici. Două exemple cred că vor fi de ajuns:
George Müller. Înainte de a începe să călătorească, Müller a fost un credincios devotat bisericii locale, fiind un adevărat păstor în biserica sa. El avea convingerea că biserica locală trebuie să fie independentă. Iar această convingere a fost unul dintre elementele cheie caracteristice bisericilor Fraţilor, uneori numite „libere”, adică independente din punct de vedere administrativ. Chiar dacă n-a existat o uniune sau altceva care să lege bisericile, observăm că: 1. „A existat întotdeauna o asemănare de familie între diferitele biserici iar legătura lor spirituală a fost puternică.” 2. În cazurile în care li s-au cerut să formeze o federaţie sau o uniune a Bisericilor Frăţeşti, şi aceasta în virtutea contextului politic, social sau cultural, Fraţii au fost flexibili şi deschişi să îndeplinească lucrul cerut. Acesta a fost şi cazul bisericilor Frăţeşti din Republica Democrată Congo. Desigur, chiar în cazul uniunilor sau al federaţiilor, bisericile locale au avut întotdeauna un grad de autonomie (independenţă). 3. În alte cazuri, precum în Franţa, a existat un „Consiliu Frăţesc” care a coordonat anumite aspecte ale lucrării, sau a susţinut o anumită părtăşie între bisericile locale, precum cazul bisericilor din Bahamas sau Papua Noua Guinee. Chiar şi în cazul acesta, dacă a existat un astfel de „Consiliu”, bisericile au rămas întotdeauna independente.

O a doua zonă de interes au fost misiunile, în sensul larg al termenului, adică evanghelizare, implicare socială (acasă—şi în cazul acesta Müller a fost un pionier—şi peste hotare). Ken Newton a scris că „Cele două concepte pe care Fraţii le-au promovat în învăţăturile lor cu privire la misiuni sunt relevanţa Marii Trimiteri pentru Biserica din toate vremurile şi importanţa proclamării apropierii sfârşitului, care, au argumentat ei, are aplicaţii puternice în lucrarea misionară.” El a mai scris, de asemenea, că misiunile sunt „cel mai important lucru prin care Fraţii au contribuit la bisericile locale.” Noi, Fraţii, am rămas ataşaţi de aceste caracteristici. De fapt, cu modestie spun că acestea sunt lucruri specifice ale mişcării Fraţilor încă de la început. Groves este acela care, ca misionar, a expus trei principii importante care se găsesc şi astăzi în orice manual de misiologie: 1. importanţa cunoaşterii culturii locale; 2. importanţa identificării misionarilor cu băştinaşii (de exemplu în folosirea aceleiaşi limbi, a aceloraşi mâncăruri); 3. o atitudine sensibilă faţă de băştinaşi.

Noi, astăzi

După cum am văzut, evanghelizarea personală, plantarea de biserici şi misiunea în înţelesul ei larg, au fost trăsături specifice bisericii Fraţilor încă de la începuturile mişcării. Dar se pare că astăzi trăsăturile acestea au dispărut din multe biserici Frăţeşti din întreaga lume. Poate acesta să fie oare motivul pentru care bisericile Frăţeşti sunt astăzi în declin? Cred că e vremea ca fiecare credincios să-şi asume aceste sarcini zilnic deoarece se pare că le-am lăsat pe seama „specialiştilor”. Am devenit mai mult spectatori decât participanţi activi. Arătăm mai mult ca miile de suporteri care privesc de pe margine ceea ce fac cei douăzeci şi doi de jucători de fotbal de pe teren şi strigăm la ei ori de câte ori avem ceva de obiectat, sau ne exprimăm bucuria atunci când este cazul, dar practic noi nu facem nimic. A sosit vremea să ne preocupe din nou cu pasiune câştigarea celor pierduţi!

D. Dominguez a spus: „Dacă vrei ceva care să dureze puţin, plantează o floare; dacă vrei ceva care să dureze multă vreme plantează un copac. Dar dacă vrei ceva care să dureze o veşnicie întreagă, atunci plantează o biserică!” Ca să realizăm acest deziderat trebuie să evanghelizăm generaţia actuală şi să ne preocupe deja modul în care să o putem evangheliza şi pe cea viitoare. Evanghelia este aceeaşi, dar metodele pot fi diferite de cele din trecut. În special tinerii vor să stabilească contacte care să le permită să vadă o vreme ce se întâmplă. John Alan are dreptate când spune că cea mai eficientă metodă de evanghelizare este aceea în care „relaţiile ocupă un loc de rang.” În cele mai multe ţări majoritatea tinerilor vin la credinţă datorită prietenilor lor creştini. În urmă cu doi ani, în timpul unei conferinţe anuale a prezbiterilor şi lucrătorilor din bisericile Fraţilor din Italia, vorbitorul principal, un frate din Austria, a arătat importanţa acestei metode de evanghelizare. El a menţionat naşterea mai multor adunări sănătoase din ultimii cincisprezece ani datorită acestei metode. Este notabil faptul că printre cei care s-au întors la credinţă în urma folosirii acestei metode au fost şi oameni în vârstă.

Probabil că o nouă problemă poate apărea la un moment dat. Trebuie să analizăm să vedem câte din obiceiurile şi tradiţiile noastre sunt bazate pe Scriptură, şi câte dintre ele s-au dezvoltat pe baza rădăcinilor istorice ale începuturilor mişcării Fraţilor din secolul XIX sau din altă perioadă, în funcţie de zonele şi ţările de unde provenim. „Pavel avea o capacitate uimitoare de adaptare şi relaţionare la nevoile oamenilor din toate clasele sociale – o abilitate pe care toţi cei care au pe inimă răspândirea Evangheliei ar face bine să şi-o însuşească. Lecţia pentru noi, astăzi, este că trebuie să facem diferenţa dintre mesajul Evangheliei şi posibilele capcane culturale pe care le putem exporta în mod conştient sau inconştient.

Poate că nu suntem de acord – şi avem argumente teologice solide – cu teologiile care accentuează mai mult implicarea socială decât evanghelizarea. Indiferent cum ar fi, nu trebuie să uităm că însuşi Domnul Isus, după ce i-a trimis pe cei şaptezeci de ucenici, a spus parabola samariteanului milostiv, în care a accentuat implicarea socială. De aceea trebuie să predicăm importanţa implicării sociale. Aceasta nu înseamnă să devenim toţi ca George Müller. Şi dacă există totuşi printre noi astfel de oameni, haideţi să-i încurajăm! Cu aceasta vreau să spun că trebuie să-i ajutăm pe vecinii noştri care astăzi vin ca imigranţi din ţările occidentale. Sau să-i ajutăm doar pe vecinii noştri. Adevăratul mod de a face evanghelizare poate fi precedat sau simultan cu implicarea socială. În primele zile de evanghelizare din Albania, oamenii aveau nevoie în primul rând de ajutor material. Desigur, s-a predicat Evanghelia, dar în acelaşi timp s-au distribuit şi alimente flămânzilor, altfel ei nu ar fi avut puterea să înţeleagă ce înseamnă mesajul Evangheliei care le era prezentat!

Trebuie, de asemenea, să predicăm un mesaj care să producă o schimbare radicală, un mesaj care să-l privească pe om în întreaga lui făptură. Contele Guicciardini din Florenţa era unul dintre mulţii aristocraţi ai vremii sale, care după convertirea lor au fost gata să trăiască şi fără covoare. Groves, de asemenea, a fost unul dintre cei care dăruiau o treime din venitul lor pentru săraci.

Astăzi în lumea occidentală, când ne referim la misiuni, gândurile noastre se îndreaptă spre nevoile celor din ţările lumii a treia, în curs de dezvoltare. Dar ar trebui să ne preocupe şi lumea occidentală, care este una dintre cele mai păgâne din lume. Astfel avem chiar în faţa noastră un câmp de misiune care ne aşteaptă. Şi dacă este adevărat că „la un moment dat, Fraţii aveau cel mai mare număr de misionari care slujeau peste hotare, de la moravieni încoace”, şi dacă îi punem la socoteală şi pe cei peste 5000 de misionari răspândiţi pe toate continentele, înseamnă că ar trebuie să continuăm să încurajăm tânăra generaţie să se implice în această lucrare amplă.

Desigur, trebuie să facem lucrul acesta având în minte că suntem „creştini globali”, ceea ce înseamnă o chemare continuă pentru noi. Este interesant faptul că apostolul Pavel nu a mustrat imediat pe femeia ghicitoare. Şi atunci când a fost acuzat pe nedrept, nu s-a folosit imediat de dreptul său de cetăţean roman. După cum a spus şi Ken Newton, „circumstanţele diferite l-au făcut pe Pavel să folosească o abordare diferită de a face faţă unei culturi în conflict.”

Scopul nostru trebuie să fie acela de a fi martori ai slavei lui Cristos, să evităm formarea de gheto-uri de orice fel şi să plantăm biserici sănătoase în care oamenii să se simtă acasă, într-o atmosferă deschisă.
MARTORI PÂNĂ LA INTRAREA ÎN SLAVĂ – ACEASTA SE APLICĂ ESCATOLOGIEI (DOCTRINA DESPRE LUCRURILE VIITOARE): AICI VREAU SĂ ACCENTUEZ NU NUMAI „VIAŢA NORMALĂ DE FIECARE ZI”, DAR ŞI FELURITELE „SUFERINŢE”.

Ucenicii Lui

Ucenicii erau martori ai Domnului în viaţa de fiecare zi, aşteptând fericita nădejde. Aceasta a fost învăţătura lui Pavel şi felul său de a trăi.

Unii martori ai erei creştine timpurii au intrat în glorie în mod violent. Acesta a fost cazul lui Ştefan, urmat apoi de Iacov. Primii creştini aveau de înfruntat mulţi duşmani pe oriunde mergeau şi vesteau Evanghelia.

Exista un pluralism religios, dar intolerant faţă de creştinism.

Standardul moral era foarte scăzut. Ward Gasque a spus la Singapore: „climatul moral al lumii romane a primului secol era aşa de decăzut încât orice altă perioadă din trecut părea mai atrăgătoare”. Existau metode de control al creşterii populaţiei prin abandonarea bebeluşilor nedoriţi.

De asemenea, majoritatea aspectelor vieţii erau înrădăcinate în obiceiurile şi practicile păgâne. Diferite jertfe şi ceremonii păgâne erau practicate la sărbătorile asociate cu sportul şi sărbătorile religioase.

De-a lungul istoriei creştine

Pliniu Cel Tânăr a scris împăratului Hadrian spunându-i: „Ce demnitate au aceşti creştini! În loc să rostească cuvinte jignitoare la adresa noastră ei se roagă pentru noi… şi când sunt arşi pe rug ei cântă!” Exemplele acelor creştini au câştigat pe mulţi prin mărturia dată!
Policarp, episcop al Smirnei timp de mulţi ani, a murit ca martir, fiind ars pe rug.

Dispreţuit şi respins, Tertullian este acela care a rostit cuvintele: „sângele martirilor este sămânţa bisericii creştinilor.”

Oprimarea. La Worms se află un monument care îl are în centru pe Luther, dar împrejurul său se află Valdo, Wycliffe, Hus… câţiva dintre antemergătorii Reformei. De remarcat este faptul că toţi aceştia au fost oprimaţi. Valdo şi-a pierdut dreptul de cetăţean al oraşului Lyon… dar a contat atât de mult lucrul acesta? În câteva secole, valdenzii, doi câte doi au ajuns în nordul, sudul şi estul Europei. Mii dintre ei au trebuit să sufere în secolele XV, XVI şi XVII, iar mulţi au murit ca martiri, intrând direct în slavă!

Trupul lui Wycliffe a fost deshumat şi ars, iar cenuşa a fost aruncată într-un râu.

Hus, un ucenic al lui Wycliffe, după ce a fost declarat drept „eretic încăpăţânat”, a fost ars pe rug.

Mulţi (dacă nu toţi) reformatorii din Italia din secolul XVI au fost nevoiţi să fugă peste hotare, dar au fondat biserici în Elveţia (la Geneva, de exemplu), sau alţii, precum Peter Martyr Vermigli, au ajutat chiar la stabilirea Reformei în Anglia.

Foarte curând, în cercurile Fraţilor a venit J.N. Darby, un cercetător eminent, teolog şi lingvist remarcabil, care „avea să rămână necăsătorit şi să-şi cheltuiască averea personală şi multele sale daruri spirituale, precum şi capacitatea sa intelectuală, la înaintarea mişcării Fraţilor”. Darby şi-a folosit întreaga capacitate, în timpul vieţii sale, la înaintarea mişcării, scriind cărţi, ţinând discursuri, călătorind şi practicând consilierea spirituală. Foarte curând, Escatologia avea să devină unul dintre domeniile sale de studiu.

Trebuie să menţionez din nou, cu acest prilej, lucrările remarcabile ale lui Erich Sauer în domeniul Escatologiei. Lucrul acesta se poate observa în două dintre celebrele sale cărţi: From Eternity to Eternity (Din veşnicie în veşnicie), în care prezintă revelaţia biblică a istoriei mântuirii, de la început până la sfârşit, şi apoi The Triumph of the Crucified Christ (Triumful Cristosului răstignit).

Noi, astăzi

Noi, ca de altfel toţi evanghelicii, avem opinii diverse cu privire la Escatologie. Primii Fraţi aveau convingerea că nădejdea reîntoarcerii lui Cristos trebuia să ocupe un loc important în preocuparea creştinilor. Majoritatea Fraţilor credeau şi susţineau învăţătura despre premilenism şi caracterul pretribulaţionist al răpirii Bisericii. Astăzi aceasta continuă să rămână poziţia majorităţii Fraţilor, chiar dacă unii au îmbrăţişat poziţia premilenistă istorică. Dar acum nu intenţionez să intru în prea multe amănunte cu privire la aceste chestiuni.

Când eram copil, aproape în fiecare serviciu de duminică auzeam predicându-se despre iminenţa revenirii Domnului Isus, şi în multe cazuri erau oferite şi detalii profetice. Astăzi, în multele noastre biserici evanghelice, acest subiect a încetat să mai fie predicat şi învăţat. Trebuie să evităm repetarea unor astfel de extreme şi să găsim un echilibru.

Ce anume vreau să scot în evidenţă este faptul că trebuie să găsim un echilibru (în timp ce avem convingeri clare cu privire la rolul lui Israel) şi să trăim în aşteptarea revenirii Domnului: şi aceasta în ciuda faptului că suntem înconjuraţi de pluralismul religios şi un standard moral scăzut, combinat cu un păgânism care deocamdată nu este expus chiar făţiş. Lucrurile acestea nu ar trebui să ne descurajeze, deoarece noi am păstrat în mintea noastră îndemnurile Domnului de a nu ne tulbura inima (Ioan 14:1) şi de a ne împlini sarcinile primite (Efeseni 4:1). De asemenea, nu ar trebui să uităm că în zilele noastre, mai mult ca niciodată, sunt mulţi fraţi de-ai noştri care sunt adevăraţi martori, iar mulţi dintre ei suferă în multe feluri din pricina Evangheliei, rămânând pe poziţie chiar până la intrarea în slavă.

Concluzie
Trăim cu toţii într-o lume schimbătoare. Tehnologia aduce schimbări şi la fel face şi ştiinţa, medicina, economia, politica, religia, etica. Aceste schimbări, unele din ele bune, altele rele, au fost câteodată copleşitoare şi bruşte. În mijlocul acestor schimbări, „natura umană şi nevoile fundamentale ale omului nu se schimbă”. Evanghelia este modul prin care Dumnezeu atinge nevoile omului, într-o manieră neschimbătoare.

Părinţii noştri spirituali ar fi caracterizat această perioadă ca „zile profetice”. Oricum le-am defini, timpul în care trăim a văzut multe schimbări şi este unul crucial. Şi în această societate postcreştină, pluralistă, postmodernă, pot fi încă auzite cuvintele simple şi clare ale Domnului: „Îmi veţi fi martori…”. Şi noi, azi, avem o mare responsabilitate de a acţiona în aşa fel, încât să-i câştigăm pe cei mai mulţi, să întoarcem lumea pe dos (Faptele 17:3) şi să fim „în această lume precum sufletul este în trup.”

Această trimitere rămâne ca o obligaţie a fiecăruia dintre noi şi vine la noi ca un dar cu o promisiune. Ea priveşte o persoană, o putere, un program:
Persoana Domnului Isus, pe a cărui autoritate se sprijină activitatea bisericii şi care este obiectul mărturiei sale.
Puterea Duhului Sfânt, care este esenţial pentru misiune.

Un program care a început la Ierusalim şi încă se lărgeşte „până la marginile pământului”.

Biserica creştină primară, potrivit cu Faptele Apostolilor, era o biserică misionară care a răspuns cu ascultare la porunca Domnului Isus de a merge şi a vesti Evanghelia, care a activat la lărgirea lucrării lui Isus, care şi-a concentrat proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin mărturia lui Isus, şi care a fost călăuzită şi împuternicită de acelaşi Duh ce a călăuzit lucrarea lui Isus, şi a urmat un program ale cărui coordonate au fost trasate de Însuşi Domnul Isus.

Cartea Faptele Apostolilor nu şi-a aflat încă finalul. Aceasta nu este o povestire exprimată în mod mecanic a faptelor lui Petru şi a călătoriilor lui Pavel. „Scopul ei este să ne descopere procesul prin care Cristos îşi foloseşte puterea… către victoria finală”, punctul culminant pe care îl vedem în cartea Apocalipsa.

După aproape două mii de ani nu am atins încă cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Trebuie să recâştigăm viziunea pe care Domnul a dat-o la înălţare: „Îmi veţi fi martori…”, „Dovezile Mele, credinţele Mele, argumentele Mele”. Veţi oferi mărturiile voastre personale despre ce aţi văzut, aţi auzit şi aţi simţit.

În era noastră postmodernă, putem spune cu încredere oamenilor de lângă noi că:
Există adevăr absolut – şi vrem să fim martori ai slavei lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, fiind înrădăcinaţi pe fundamentele credinţei.
Există un scop în viaţă – şi vrem să fim în continuare martori pentru slava lui Cristos, făcând parte din biserica vie, care trăieşte într-un mod relevant în lumea de azi şi nu suntem înţepeniţi în trecutul nostru.

Există certitudine – vrem să fim în continuare martori până la slavă. „Bărbaţi galileeni…” …Alasca, Albania… SUA, Zambia: El vine. Curând. Aceasta este o certitudine; este marea noastră nădejde. Vom fi cu Domnul nostru o veşnicie întreagă.

Să nu păstrăm Vestea bună doar pentru noi – ca leproşii care au mers în Samaria – să fim martori credincioşi, într-o lume schimbătoare, „ca să câştigăm pe cei mai mulţi”!

Traducerea: Daniel Cristinescu