Ibrahim şi Miriam

Miriam și Ibrahim sunt membri ai Adunării Creştine după Evanghelie „Antiohia” din Bucureşti.

Ei sunt implicați în lucrarea de misiune din Orientul Mijlociu, într-o țară închisă față de Evanghelie.

Cum am devenit misionar

Mă numesc Miriam (pseudonim) și slujesc într-o țară musulmană din vecinătatea României (vom folosi litera aleatorie M.). Născută într-o familie de credincioși evanghelici, de mică am mers la adunare și am auzit despre Dumnezeu.

Încă de la începutul vieţii mele de credinţă, pe la 14 ani, am avut pe inimă dorinţa de a spune și altora despre Domnul. Îmi amintesc și acum una dintre cântările mele preferate: „Ogoarele sunt gata de recoltă”. Mă durea inima să aud că „lucrătorii sunt așa puțini” și de fiecare dată Îi spuneam Domnului: „Sunt aici, la dispoziția Ta. Cheamă-mă, Te voi asculta!”

Primii pași

Eram în timpul liceului. O familie din adunarea Episcop Radu era implicată în lucrarea de misiune din satul Negoiești, de lângă București. Era nevoie de cineva care să aibă grijă de copiii de la școala duminicală. Am văzut lucrul acesta ca pe o bună oportunitate de slujire, așa că de două ori pe lună, după adunarea de dimineață, mergeam în lucrare.

M-am simțit binecuvântată să pot vesti Evanghelia unor copii din familii nevoiașe, care nu mai auziseră despre Isus. În acel timp am înțeles că Domnul dorea ceva mai mult de la mine—mă chema undeva mai departe, într-o altă țară—, dar nu știam unde sau cum. Nici nu m-am grăbit să plec. Doream să văd cum va deschide El cărarea. Între timp, am continuat să fiu activă în adunare. Având în minte chemarea misionară, mă rugam pentru un soț care să aibă o inimă pentru slujire.

Într-o zi, am participat la o întâlnire de tineret unde s-a vorbit despre misiunea transculturală. Atunci am auzit pentru prima dată despre țările musulmane și despre nevoia de lucrători în acele locuri. Imediat am știut că Dumnezeu îmi arăta drumul.

În acea perioadă îmi căutam de lucru și mi s-a deschis ușa spre o școală musulmană chiar în București. Acela a fost primul meu contact cu musulmanii. Parcă îi văd și acum: copii mici, de grădiniță, cu preșul după ei, așezându-se la rugăciune. Atunci am memorat și unele părţi din Coran, pentru că o auzeam zilnic pe învățătoare recitându-le. Mă simțeam total nepregătită—colegele musulmane îmi puneau multe întrebări, dar nu știam ce să le spun— și am înțeles că trebuia să mă pregătesc temeinic. Mi-am cumpărat niște cărți despre islam și despre cum să prezint Evanghelia musulmanilor, apoi am mers la o școală de misiune din Mangalia specializată pe lumea musulmană.

Acel timp de investigație m-a convins că Dumnezeu mă chema să slujesc printre musulmani, dar încă nu știam unde. Neavând o țintă clară, m-am implicat într-un grup de misiune transculturală cu cei din adunarea Izbânda pentru a vedea ce urma să-mi descopere Domnul. În aceeaşi perioadă citeam o carte care mă îndemna la rugăciune perseverentă și concentrată în jurul unei singure „petiții”. Aveam deja pe inimă lumea musulmană (subiectul), așa că am ales să mă rog pentru o țară musulmană (destinația). Timp de șase luni, zilnic, m-am rugat pentru o țară din vecinătatea României. Aveam un semn de carte în Biblie pe spatele căruia scrisesem mai multe motive de rugăciune și eram curioasă să văd cum va răspunde Domnul.

La un moment dat, o tânără mi-a spus că Domnul o cheamă, împreună cu soțul ei, la misiune în M. Am crezut că acela era răspunsul rugăciunilor mele şi L-am slăvit pe Domnul.

Pregătiri

Nu mă gândisem niciodată să merg în M.; consideram că este o țară deschisă, fără prea mare nevoie de evanghelizare. Dorisem să merg într-o țară musulmană închisă față de Evanghelie.

Pentru a fi mai bine echipată, am decis să urmez cursurile Institutului Teologic Timotheus din București. În timp ce studiam acolo, un frate de la Institut m-a îndrumat să mă gândesc la o organizaţie care făcea călătorii misionare. Am vorbit și cu frații prezbiteri din adunare și le-am cerut să se roage pentru mine.

Nu pot spune că toata lumea m-a încurajat. Cum putea o fată nemăritată să plece într-o țară musulmană? Însă aveam încredințarea că era voia Domnului. Pentru mine, era foarte important să am binecuvântarea bisericii, așa că am așteptat. Când biserica a fost gata să-și dea binecuvântarea, am mers la un curs de pregătire în Africa de Sud. A fost un an deosebit de studiu, formare și încurajare. După cursuri, organizația misionară s-a oferit să mă trimită într-o țară musulmană unde era nevoie de lucrători—aceeași țară pentru care mă rugasem în urmă cu mai mulți ani. Așa am primit acceptul să merg în misiune pe termen lung în M.

A fost un drum lung, de 15 ani, la capătul căruia Domnul mi-a dat confirmarea chemării Sale. Atunci am știut că pășeam pe ușa pe care Domnul mi-o deschidea și pe care nimeni nu o putea închide. Sunt uimită de modul în care Domnul m-a ales și de modul în care a răspuns rugăciunilor mele. Domnul este minunat! În toată această perioadă de aşteptare, am căutat să fiu credincioasă Domnului acolo unde m-a aşezat El—în lucrarea cu copii, în corul adunării, învățând şi crescând. În toți acești ani, Domnul m-a pregătit pentru misiunea într-o țară musulmană. Chiar dacă este periculos în M. pentru creștini, mereu îmi amintesc vorbele unei surori misionare: cel mai sigur loc de pe pământ este să fii în voia lui Dumnezeu! Știu că trăiesc în voia Lui, așa că nu mă tem.

Școala de limbă

În prima săptămână petrecută în M., l-am întâlnit pe cel ce avea să-mi devină soț—un om care Îl iubește pe Domnul și are chemarea de a-L mărturisi musulmanilor. Ibrahim (pseudonim) era deja implicat în adunarea locală, în lucrarea cu tinerii, în grupul de închinare și în evanghelizare. El ajuta și într-o adunare mai mică din nordul țării.

Nu știam mai nimic despre cultura locală, iar cunoștințele mele lingvistice erau sumarizate de „bună ziua”. Învățasem ceva la școală despre trecutul acestei țări și știam că erau puțini creștini aici. Îmi plăcea mâncarea tradițională și auzisem câteva povești folclorice, dar nimic dincolo de asta.

Era vara lui 2015. Timp de un an am împărțit apartamentul cu două misionare de altă naționalitate. M-am decis să învăț limba cât mai repede, astfel că în primul an am făcut cursuri intensive. Organizația cu care venisem îmi cerea să am cel puțin 30 de ore de studiu pe săptămână. La început a fost greu și obositor, pentru că nu îmi plăcea deloc. După câteva săptămâni, I-am cerut Domnului să mă ajute să iubesc acea limbă. Mie mi-a plăcut mereu gramatica, iar acea limbă avea o structură gramaticală foarte ușoară—simplă, cu puține excepții—, astfel că a început să îmi placă mai mult. Devenea ca o muzică plăcută pentru urechile mele.

Încă din primele săptămâni am început să citesc cărți uşoare, pentru copii. După orele de limbă, mergeam pe malul mării, având la mine o listă cu întrebări pe care le puneam trecătorilor. Erau cuvinte simple, iar oamenii, foarte prietenoși şi dornici să mă ajute să practic limba lor. La scurt timp puteam chiar să port discuții simple. Atunci am început să particip și la evanghelizările organizate de adunarea locală.

După vreo jumătate de an, am început să slujesc în adunarea din I. (al treilea cel mai mare oraș din țară), la școala duminicală și în corul bisericii.

Timpul de adaptare

Primul an a fost încărcat și obositor, dar pentru că m-am concentrat pe învățarea limbii, am văzut roadele muncii mele și am știut că a meritat tot efortul. Deseori m-am simțit singură, colegele mele de apartament fiind foarte ocupate. Mi-a fost dor de casă, de mâncarea romanească şi de limba noastră dragă. În principiu, localnicii sunt de fel foarte sociabili—le place să petreacă timp împreună la un ceai și se culcă foarte târziu. Treptat, m-am acomodat.

Doream mult să mă integrez în biserică și în societate, însă fără să-mi pierd propria identitate culturală și personală. Am încercat să fiu mai sociabilă chiar dacă temperamental eram introvertită. Oamenii de aici percep introvertiții ca fiind puțin ciudați și nu prea reușesc să înțeleagă de ce ar dori cineva să se izoleze pentru a scrie, citi sau medita. A trebuit să găsesc echilibrul și mereu aveam grijă să am timp și pentru mine.

Cu mâncarea nu am avut probleme, fiind chiar gustoasă. Acum pot mânca foarte picant și folosesc multe condimente când gătesc. În schimb, cu ceaiul negru, care se consumă aici zilnic, nu m-am împăcat deloc; îmi dădea palpitații la inimă.

Am văzut multe persoane care se „adaptează” înlocuind complet propria cultură cu cea în care au pășit. Eu am înțeles că nu voi fi niciodată 100% ca aici și este ok. Continui să beau ceaiul din cană (nu din păhărel, ca localnicii) și nu am în casă lingurițe speciale. Sufrageria mea este tot timpul deschisă, nu închisă şi păstrată doar pentru musafiri.

În unele aspecte m-am schimbat: am devenit mai sociabilă și chiar îmi place când avem musafiri sau când mergem în vizită.

Cineva explica adaptarea transculturală în felul următor: dacă ai venit dintr-o cultură, să zicem, de culoare galbenă și în prezent slujești într-o cultură de culoare albastră, orice ai face, nu vei putea deveni niciodată albastru pur, ci o nuanță de verde. De aceea, de fiecare dată când revin în Romania și simt că lucrurile nu mai sunt la fel, de fapt foarte mult se datorează faptului că eu m-am schimbat. Pot spune că atât aici, cât și în Romania, mă simt puțin ca un străin, deși în ambele locuri sunt acasă.

Viața în doi

În 2017, m-am căsătorit cu Ibrahim. Ne-am mutat într-un oraş din nordul țării și am început să slujim în adunarea locală împreună cu o familie autohtonă.

Am fost implicați în toate aspectele vieţii de adunare. De fel, bisericile de aici sunt mici, cu puțini membri. Am văzut că este mare nevoie de păstorire, multe persoane rămânând prunci în credință. Nu este atât greu să vezi că oamenii vin la Hristos, ci că rămân și cresc în adunare. Majoritatea slujirii cade pe umerii a două-trei persoane. Iar dacă vrei să mergi în concediu, nu ai cui să lași adunarea; de multe ori inviți pe cineva dintr-o altă adunare, măcar să ai acoperită o duminică sau două, cât să te odihnești cu familia.

Biserica de aici suferă mult din cauza persecuției. De multe ori primim amenințări. Ibrahim a petrecut o noapte în închisoare doar pentru că a vestit Evanghelia în public. Mulți lucrători sunt nevoiți să părăsească țara, fiind considerați pericol național, spioni din Vest, motive pentru care nu primesc sau li se retrage permisul de ședere. Mulțumesc Domnului că de când am venit aici, în fiecare an am primit permisul de rezidență.

Credincioșii locali sunt dați afară de la locurile de muncă, amenințați de familie și marginalizați de cercul lor social, astfel că se tem să își mărturisească credinţa. Copiii sunt învățați de mici să-i urască pe non-musulmani. Când mergem în parc împreună cu cei doi copilași ai noștri, întâlnim părinţi care nu le dau voie copiilor lor să se joace cu ai noștri pentru că vorbim o altă limbă.

În prezent, slujim într-o adunare din E., cam la 300 km depărtare de capitală. Când am venit în M., am realizat că sunt multe nevoi în biserică, de aceea a trebuit să mă implic acolo unde era nevoie. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în față, ci mereu am căutat să susțin din umbră. Aici însă, trebuie să faci ceea ce este nevoie. Adunarea noastră este mică, circa 20 de persoane, dintre care 4 slujim—Ibrahim și cu mine, un student din Africa, care ajută cu închinarea, și o tânără care a primit botezul acum doi ani.

În oraş mai sunt două biserici de casă, însă adunarea noastră este singura care se adună într-o clădire. Acest lucru ne permite să avem musafiri aproape săptămânal—musulmani curioși să audă despre creştinism și să vadă cum ne închinăm noi. Dar sunt şi persoane care vin pentru foloase materiale.

Chemarea nevoii

În ultimii ani, numărul musulmanilor care aleg ateismul este în creştere rapidă, deziluzionați de islam. Sunt și mulți care—deși în școală li se spun neadevăruri urâte despre creștinism—vin să întrebe despre Isus și Biblie. Mulți alții au vise și vedenii cu Isus, ceea ce îi face să caute adevărul.

Deși Isus apare în Coran, El rămâne doar un profet, așa că atunci când oamenii aud Evanghelia, mulți se poticnesc de divinitatea Lui. Islamul nu acceptă nici Sfânta Treime, spunând că noi, creștinii, credem în trei divinități separate—deci, în politeism. El „nu poate fi” nici Fiul lui Dumnezeu sau crucificat și îngropat. În esență, Coranul Îl „dezbracă” pe Isus de toată gloria Tatălui, de moartea și învierea Sa, de autoritatea Numelui mai presus de orice nume, lăsându-l un simplu om incapabil să ofere mântuire…

Discutând cu oamenii, am înțeles că eu nu pot convinge pe nimeni să creadă sau să se pocăiască; datoria mea este doar să-L mărturisesc pe Hristos cât mai curat, iar lucrarea de convingere aparține Duhului Sfânt, ceea ce îmi dă pace. Nu cunosc persoane care să se fi întors la Domnul prin mine. Totuși, cred că suntem chemați să fim credincioși, fiecare în dreptul său, iar la momentul potrivit El va aduce binecuvântarea Sa peste cei nemântuiți. De asemenea, am învăţat că Domnul poate folosi mai multe persoane în viața cuiva înainte ca acea persoană să primească mântuirea. Deci, mă bucur să fiu o za din acest lanț.

Observ că românii, în general, doresc să meargă în țări sărace, crezând că acolo nevoia este mai mare. Însă cred că Domnul ne cheamă în primul rând la cei neatinși—fără acces la Cuvânt și fără biserici locale.

M. poate fi chiar mai dezvoltată economic decât România, însă are foarte puţin acces la Evanghelie: dintr-o populație de 4 ori mai mare, maximum 10 mii sunt evanghelici; cele mai multe oraşe sunt fără o biserică locală, fără Biblie sau lucrători și mulți musulmani nici măcar nu au auzit numele lui Isus.

Este o mare nevoie de lucrători, de învățători, de oameni dedicați, care nu pleacă la prima problemă. Este mare nevoie de oameni deschiși să se schimbe, care nu țin atât de mult la tradiţii și forme. Cred că lucrătorii români se pot adapta foarte bine la cultura de aici, de aceea mă rog ca Domnul să trimită lucrători români aici, în Orientul Mijlociu.