Trezirea secerătorilor adormiţi – preocuparea principală a fiecărei biserici

Interviu cu Ioan Fodor, păstor şi evanghelist

Fiecare generaţie a avut oameni vizionari pe care Duhul Domnului i-a înzestrat cu capacitatea de a înţelege vremurile şi a acţiona ca atare. Fratele Ioan Fodor este apreciat pentru darul său de învăţător, cât şi pentru capacitatea de a înţelege vremurile în schimbare în care trăim. Predicator dăruit, fratele Ioan Fodor este cunoscut pentru ciclul de mesajele biblice din cadrul programului „Din întuneric spre lumină”, transmis de mai multe studiouri teritoriale ale postului de radio Vocea Evangheliei.

1. Cum aţi caracteriza vremurile în care trăim?

Lumea de azi progresează tehnologic, dar regresează moral şi spiritual. Trăim o vreme în care criteriile morale absolute sunt înlocuite cu o etică de circumstanţă: binele şi răul sunt desfiinţate de ceea ce este corect din punct de vedere politic; rebeliunea este considerată drept o normă a schimbării; adevărul este răstălmăcit. Trăim într-o vreme în care filozofia umană degenerează într-o formă de închinare în faţa propriei persoane, pentru care, doar ceea ce-ţi produce plăcere este bine în viaţă. Lumea întreagă se află în tranziţie, criză şi confuzie. Nici o speranţă realistă în vremuri mai bune nu poate fi extrasă din felul de vieţuire al lumii moderne. Ce urmează? Nu există absolut nimic bun în care să ne punem nădejdea? Ba da, însă această speranţă socială trebuie s-o căutăm în afara procesului socio-politico-economic. Domnul Isus Hristos când vorbeşte despre vremurile din urmă (Matei 24:37-39), spune că oamenii vor fi ca cei din vremea lui Noe şi a lui Lot. O trăsătură comună la acei oameni a fost necredinţa. Oamenii nu voiau să creadă că Dumnezeu va pedepsi păcatul, nu voiau să creadă că ei au nevoie de mântuire, că trebuie să se pocăiască de păcatele lor. Şi azi ca şi atunci, interesul general este cu precădere în cele materiale. E o adevărată goană după cele trecătoare. Iubirea de sine, egoismul face ca oamenii să fie fără milă, nu sunt gata să ajute pe alţii. Această trăsătură a iubirii de sine se observă azi şi la cei credincioşi. Ea se arată în preocuparea cu cele fireşti, ca el să trăiască cât mai bine. S-a pierdut spiritul misionar. Materialismul ucide misionarismul, pentru că misionarismul este determinat de dragostea pentru alţii. Cred că ar trebui subliniat şi un alt aspect al vremurilor întunecate pe care le trăim. În mare parte din lume, societatea contemporană a inclus ocultismul în cursul normal al vieţii. Ofertele publice de fenomene spiritiste prezentate la televiziune, mari mulţimi de oameni atrase de magie şi comunicarea cu spiritele – acestea şi altele asemănătoare apar cu regularitate peste tot în lume. Oamenii sunt fascinaţi de viitor, dar numai Dumnezeu ştie ce va aduce viitorul. Teama înlocuieşte speranţa. Realitatea îşi găseşte refugiul în fantezie. Este mai uşor să cedezi dorinţei de a crede o minciună, decât să lupţi pentru adevăr. Iar să construieşti ceva durabil pe nisipul analfabetismului biblic, este imposibil. Nu va mai rămâne nimic în picioare, atunci când vin vremurile grele. Pentru toţi copiii lui Dumnezeu, care sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, zilele acestea de mare strâmtorare, care ne stau înainte, sunt cea mai mare ocazie, din toate timpurile, de a arăta slava Lui. Lumea stricată de astăzi nu a intrat deocamdată într-o deplină putrefacţie tocmai pentru că încă are în ea „sarea pământului”. Întunericul nu s-a lăsat de tot, pentru că încă mai este aici „lumina lumii”. Biserica lui Hristos trebuie să se preocupe de mântuirea celor pierduţi. Ea trebuie să găsească cele mai bune şi mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia „la orice făptură”. Lumea noastră înnegurată, materialistă, postcreştină, bravează de fapt cu nebunia ei păcătoasă când îşi bate joc de speranţa cerului şi ar fi o mare prostie din partea unui creştin să se alăture lumii în această privinţă.

2. Cum aţi descrie starea Bisericilor evanghelice de astăzi?

Cei mai mulţi creştini sunt apatici. Ei nu simt nimic legat de problemele zilelor noastre; nu au pasiune pentru Evanghelie; nu au dorinţa sinceră de a pune la dispoziţie timpul, talentul şi avuţia lor, pentru propovăduirea crucii; nu au nici o dorinţă să îşi dea viaţa lor pentru Isus. O spun cu mare tristeţe, dar după părerea mea e totuşi adevărat că într-o perioadă cu oportunităţi cum nu se poate mai bune pentru ca Biserica lui Isus Hristos să avanseze în mod real, în ea domneşte o ignoranţă teologică care atrage după sine apariţia pe scară mare a ereziilor. Oamenii nu devin eretici dintr-o dată. Procesul are loc treptat. Şi, de cele mai multe ori, el nu are loc în mod conştient. Ei alunecă pe nesimţite prin învăţătură de proastă calitate şi neglijenţă în mânuirea Cuvântului adevărului. Peste tot în jurul nostru astăzi dăm de derapaj doctrinar şi de cădere totală. Unul dintre semnele zilelor de pe urmă este că celor ce nu au vrut să creadă adevărul în Isus Hristos, „Ci se va da o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună”. Oamenii care iubesc nelegiuirea, refuză adevărul lui Hristos şi cred minciuni, indiferent că merg sau nu la biserică. Ai nevoie de tărie, pentru a te împotrivi seducţiilor subtile care vor să te înşele, să te tulbure şi să te distrugă. Tot ce trebuie să faci ca să o iei pe drumul ereziei este o dorinţă după ceva nou şi diferit, o idee nouă şi ostentativă, de paradă, împreună cu puţină lene, superficialitate sau lipsă de precizie în mânuirea Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi creştinismul este destul de realist şi recunoaşte prezenţa răului în lume şi prezenţa păcatului în inimile oamenilor, totuşi, în principiu el este un optimist. El crede că Dumnezeu este pe tron şi că Dumnezeu Îşi va duce planurile la îndeplinire în istorie. Vremea Bisericii se întinde între ziua Cinzecimii în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste credincioşii lui Isus Hristos adunaţi la rugăciune şi ziua Răpirii pe care nu o ştie nimeni, dar pe care o aşteptăm cu înfrigurare. În toată această perioadă de timp, Biserica trebuie să trăiască în lume ca o mărturie despre Dumnezeu şi ca o chemare adresată tuturor oamenilor, indiferent de rasă, sex, stare socială sau cultură. Poporul lui Dumnezeu nu este niciodată lăsat fără speranţă, chiar şi atunci când pare că totul în jurul nostru s-a dovedit un eşec. În ochii lui Dumnezeu orice strădanie făcută cu credincioşie are o valoare externă, chiar şi atunci când din punct de vedere uman pare să fi fost inutil.

3. Cum credeţi că îşi pot îndeplini bisericile într-un mod eficient chemarea, în condiţiile politico-economice şi sociale de astăzi?

Încercând să răspund la această întrebare, în spaţiul acordat acestui interviu, voi sublinia doar două aspecte importante. a) În ziua de azi cele mai multe biserici suferă de această mentalitate pe care am putea-o numi „angajarea de pistolari”; în timpurile Vestului Sălbatic, locuitorii anumitor orăşele, când nu se puteau descurca cu bandiţii, erau nevoiţi să angajeze câte un pistolar ca să vină şi să le curăţe oraşul. La fel, unele biserici de astăzi cred că modul în care le poate creşte congregaţia este să angajeze suficienţi „pistolari” (adică, lucrători bine pregătiţi şi şcoliţi). „Dacă am putea numai să angajăm persoanele potrivite” cred ei, „aceasta ar putea fi soluţia în toate problemele noastre”. Biserica, în perioada ei de început, nu avea o astfel de atitudine. Atunci când prigoana s-a pornit împotriva Bisericii din Ierusalim, „toţi, în afară de apostoli”, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei (Faptele Apostolilor 8:1). Aşadar evanghelizarea a fost făcută de către acei extraordinar de obişnuiţi membri ai bisericii din Ierusalim. Băieţi şi fete, bărbaţi şi femei, toţi cei care erau creştini, împărtăşeau Evanghelia (Vestea cea Bună) altora! Nu veţi întâlni nicăieri o definiţie mai bună despre „secretul creşterii Bisericii”, în toată caretea Faptelor! Aştept cu nerăbdare ziua în care fiecare creştin din România, cât şi din alte ţări să fie atât de plin de Dumnezeu, încât să vrea să împărtăşească Evanghelia cu toţi cei pe care-i întâlneşte! Numai atunci, flacăra Evangheliei se va întinde peste tot globul. Mă rog ca cei care vor citi aceste rânduri să înţeleagă că meseria sau profesia lor este ocupaţia pe care o au, dar vocaţia lor este chemarea lui Dumnezeu de a evangheliza lumea. Aceasta este chemarea fundamentală a lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Chemarea de a-L sluji pe Hristos, în orice formă posibilă, este cea mai mare şi mai nobilă chemare de pe pământ. b) Să spunem câteva cuvinte şi despre cel de-al doilea aspect. Mă tem că mulţi creştini sunt destul de nepregătiţi pentru zilele întunecate care vor veni. Citind episodul din Fapte 7 în care ni se relatează moartea primului martir creştin, eu cred că ar fi foarte important în condiţiile politico-economice şi sociale de astăzi în care suntem, şi în care trebuie să dăm mărturie pentru Isus – să ne punem următoarea întrebare: «Pentru ce ai fi în stare să mori?» Ştefan a fost primul martir creştin, dar nu şi ultimul. Ştefan a fost dispus să moară pentru credinţa sa. Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: «Eu pentru ce cauză aş fi dispus să mor?» Oamenii au murit pentru ţara lor, pentru familiile lor sau pentru cauze în care au crezut. Slavă Domnului pentru oamenii ca Ştefan, care au fost dispuşi să moară pentru credinţa lor în Isus până în ziua de astăzi. Ai fi tu dispus să mori pentru credinţa ta? Meditând la această întrebare, trebuie să ne gândim la următorul lucru: niciodată nu vei muri pentru credinţa ta, până când nu eşti dispus să trăieşti pentru ea. Atitudinea creştinească a lui Ştefan, nu a apărut din momentul când prima piatră s-a abătut asupra trupului lui. Cu mult înainte de acest moment, el îşi dedicase viaţa Domnului şi se poate vorbi despre el ca despre un om „plin de har şi de putere”. Cititorul acestor rânduri ar trebui să se lase cercetat de următoarele întrebări: «Ţi-ai dedicat tu viaţa lui Isus?», «Dacă ai muri chiar acum, te-ai putea ruga şi tu: „Doamne, primeşte duhul meu” – şi să ştii că Isus te va aştepta cu braţele deschise?»

4. Cum ne putem păstra preocuparea pentru misiune în Biserică, într-o vreme în care materialismul şi individualismul îşi pun tot mai mult amprenta asupra lumii creştine?

Sociologii moderni susţin că lumea ar arăta altfel dacă în ultimii 2000 de ani am fi acordat tot atâta atenţie şi resurse studiilor domeniului spiritual, cât au consumat pentru ştiinţă, tehnică şi tehnologie. Nu este de mirare antagonismul materialim – creştinism. Avem de-a face cu două sisteme religioase ce luptă pentru cucerirea lumii. În această bătălie pentru minte, amândouă folosesc evanghelismul sau, cum îl numeşte materialismul, propaganda ca metodă de răspândire a ideologiei. Cred că cel mai important lucru care ar trebui să stea acum în atenţia tuturor liderilor creştini, ar trebui să fie trezirea tuturor creştinilor. Soluţia evanghelizării lumii nu constă în adunarea de mai multe fonduri, nici educarea mai multor misionari, nici în tehnologia cea mai avansată. Nevoia în lucrarea lui Dumnezeu a rămas aceeaşi, şi este cel mai bine formulată de Domnul Isus, care a spus uncenicilor Săi: „Rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători”. Trezirea acestor secerători adormiţi, mobilizarea milioanelor de creştini la evanghelizarea lumii, ar trebui să constituie preocuparea de bază a fiecărei biserici. Dacă fiecare creştin devine un câştigător de suflete, ţelul poate fi atins într-un timp foarte scurt. Cred că o metodă practică pentru ca această trezire să aibă loc în bisericile noastre, este să începem cu acei care gândesc la fel ca noi asupra acestui subiect, bărbaţi şi femei care ard pentru mântuirea altora şi să începem să ne rugăm. Să cerem din partea lui Dumnezeu un duh de trezire spirituală care să vină peste bisericile noastre, peste ţara nostră şi peste toate bisericile din lume. Ca să răspundem într-un mod şi mai concret la această întrebare, trebuie să repet ce am spus ceva mai sus: iubirea de sine, egoismul face ca oamenii să fie fără milă, nefiind gata să ajute pe altul. Să vedem cum i-a învăţat Domnul Isus pe ucenicii Săi în acest domeniu. Ucenicii au lăsat totul, şi Domnul a insistat de atâtea ori că cei ce nu ştiu să renunţe la posesiunile lor de dragul Său, pentru cauza Împărăţiei Sale, nu sunt vrednici să fie copiii Săi. Putem urmări viaţa fiecărui ucenic al Domnului, şi vom fi uimiţi cât sacrificiu şi câtă renunţare au plătit pentru a-L urma pe Domnul. Casă, masă, fraţi, surori, părinţi, corăbii, biroul vămii, atelierul de tâmplărie, o poziţie înaltă în Sanhedrin etc. Sunt doar câteva din renunţările ucenicilor. Nici un lucru serios nu se poate face fără a renunţa la celelalte lucruri. Isus ştia cât de uşor se lipeşte sufletul omenesc de lucrurile din jur, de relaţiile sau locurile dragi. Acestea devin adesea piedici majore în calea lucrării lui Dumnezeu, atunci când ocupă locul de frunte. Să ne amintim de tânărul bogat. El n-a cunoscut lecţia renunţării şi a plecat trist din faţa Domnului, pentru că iubea mai mult averile sale decât lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu se poate face niciodată o adevărată misiune până când nu va exista o dăruire totală lui Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi, cu tot ceea ce suntem şi cu tot ce avem. Este adevărat că acolo unde pătrunde credinţa creştină se poate vedea limpede o creştere rapidă a nivelului de trai material şi spiritual al oamenilor. Creştinismul este nu numai o binefacere morală, ci şi una socială şi economică. Creştinii o duc mai bine financiar, numai dacă socotim că nu mai consumă banii pe tutun, alcool şi pe distracţii. Cu toate acestea, noi am fost avertizaţi de Domnul Isus, că: „Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15). Dar „belşugul avuţiei” îl putem folosi pentru un „belşug de suflete mântuite”. Doamne ajută!

5. Domnul Isus a spus într-o împrejurare că „Evanghelia aceasta va fi propovăduită până la marginile pământului – atunci va veni sfârşitul”. În lume, la ora actuală mai sunt peste 6.800 grupuri etnice care nu au Evanghelia tradusă în limba lor. Împiedică aceasta revenirea Domnului?

Dacă El ne-a dat Marea Însărcinare de a evangheliza (Matei 28:19-20) atunci marea sarcină a Bisericii este să ducă Vestea cea Bună fiecărei făpturi. Da, Hristos însuşi a spus: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. (Matei 24:14) Motivul pentru care Hristos încă nu s-a întors, conform celor scrise în 2 Petru 3:9, este că Domnul are răbdare cu omul „şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. Toate acestea ne spun un lucru; activitatea misionară a Bisericii este activitatea caracteristică în perioada dintre prima şi a doua venire a lui Hristos. Isus nu vrea să spună că orice om, până la ultimul, trebuie să fie convertit înainte de venirea Sa, deoarece este evident din restul Scripturii că nu se va întâmpla niciodată acest lucru. De asemenea Isus nu a vrut să spună că orice individ de pe pământ trebuie să audă Evanghelia înainte ca El să vină din nou. Ceea ce spune El, este că Evanghelia trebuie să fie vestită în toată lumea, ca să slujească de mârturie tuturor popoarelor. Evanghelia va fi înaintea tuturor popoarelor o mărturie care le va determina să ia o decizie. De aceea, propovăduirea Evangheliei fiecărui neam va sublinia responsabilitatea lor cu privire la acea Evanghelie. Versetul 14 din capitolul 24 Matei este adesea greşit interpretat de unii, care încearcă să demonstreze că Hristos nu ar putea să vină în orice moment, să-şi ia Biserica, deoarece atâtea triburi încă nu au auzit Evanghelia. Dar această aparentă dificultate este eliminată de îndată ce ne dăm seama că versetul 14 se referă la venirea Sa cu sfinţii Săi, mai degrabă decât pentru Sfinţii Săi. În plus, versetul se referă la evanghelia împărăţiei, nu la evanghelia harului lui Dumnezeu. Evanghelia împărăţiei este Vestea Bună că Hristos vine să-şi instaureze împărăţia pe pământ şi că cei care Îl primesc prin credinţă în timpul Marii Strâmtorări vor beneficia de binecuvântările Domniei Sale de o mie de ani (Mileniul). Noi trebuie să recunoaştem plini de umilinţă, că numai Dumnezeu ştie când se va împlini acest semn cu desăvârşire. Faptul că Evanghelia este propovăduită în întreaga lume este un semn că Hristos va veni din nou dar el nu ne spune cu exactitate când va veni El din nou. Totuşi mai ştim că nu va exista o Biserică mondială ca un rezultat al convertirii tuturor neamurilor. Convertirea Neamurilor întregi rămâne privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuală adresată „la orice făptură” (Marcu 16:15) şi că va reuşi să „facă ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19) ca o pârgă a marelui seceriş de la vremea sfârşitului. Destinul Împărăţiei terestre rămâne un prerogativ al Israelului şi el şi-l va împlini atunci când la conducerea Statului se va instala însuşi Mesia.

6. Ce putem face fiecare dintre noi personal pentru înaintarea Evangheliei până la marginile pământului (grăbirea revenirii Domnului Isus)?

Mai întâi trebuie să ne reamintim faptul că a vesti Evanghelia nu este o opţiune, ci o poruncă. A duce Evanghelia unei lumi pierdute şi aflate în agonie ar trebui să fie ţinta fiecărui creştin adevărat. Deşi există mai multe feluri prin care Biserica poate ajuta lumea, dar numai răspândirea Evangheliei reprezintă unicul ajutor pe care îl poate da numai Biserica. Atâta timp cât avem ocazia, putem face bine tuturor oamenilor (Galateni 6:10), dar să nu uităm niciodată scopul special pentru care existăm (Efeseni 3:10,11,21; Matei 28:18-20). În acest moment cititorul poate să spună: «Bine-bine, totul este foarte interesant, dar ce are asta de-a face cu mine?» În fond eu nu sunt misionar. Dar dacă eşti creştin, atunci ar trebui să fii şi misionar. Cuvântul „misionar” provine din termenul latin mitto, care înseamnă „cineva care a fost trimis”. Într-adevăr poate că n-aţi fost trimişi de vreo biserică în cine ştie ce colţ de lume, aşa cum ne imaginăm de obicei că i se întâmplă unui misionar, dar şi voi aţi fost însărcinaţi de Domnul nostru Isus Hristos pentru a duce mai departe Evanghelia tuturor celor cu care vă întâlniţi zi de zi (Matei 28:18-20; Marcu 16:15-16). Într-o zi, comicul Filip Wilson a fost întrebat cărei religii îi aparţine. «Eu sunt spectator al lui Iehova», a răspuns el. «Aş fi vrut să fiu martor, dar n-am vrut să mă implic». Sper că nimeni dintre noi nu vrea să fie spectator, atunci când este vorba despre a predica Evanghelia, ci din contră, aş vrea să cred că toţi vrem să ne implicăm în această mare provocare de a împărtăşi Evanghelia cu prietenii, cu vecinii şi cu familiile noastre! Şi sunt convins că toţi cei care Îl iubesc pe Hristos şi aşteaptă cu nerăbdare venirea Lui – vor continua cu mult zel să ducă Vestea Bună până la marginile pământului.

Interviu realizat de Valentin Hrihorciuc